03 Noi

„Scrisoarea III” de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
A Sultan among those who over a language reign,
Who where the flocks are pastured, there stretches their domain,
Was sleeping on the hillside, his head laid on his arm,
When came to him a vision that did his spirit charm:
He saw the moon that nightly across the heavens ranged
Turn from her wonted journey and to a maiden changed,
He saw her glide towards him, with lovely downcast head,
And there was sorrow in her eyes; but spring bloomed at her tread;
While all the forest trembled, so wondrous war her grace,
And a thrill of silver ripples ran o ‘er the water’s face.
A mist like sparkling diamonds that did the vision daze
Lay on the earth enchanted, a bright illumined haze,
While the sound of whispered music sang through that wonderland,
And o ‘er the starry heavens a midnight rainbow spanned…
Her hair in raven tresses about her shoulders fell,
And taking his hand in hers, she these grave words did tell:
„Let be our lives united, my pain let yours enfold
That through your sorrow’s sweetness my sorrow be consoled…
Writ was it through the ages and all the stars record
That I shall be your mistress, and you shall be my lord.”
Now, as the Sultan marveled, softly she withdrew
And he felt as if within him a wondrous tree upgrew;
A tree that in an instant raised loftily its head
And to the far horizons its thrusting branches spread;
A tree of such a stature that even at midday
The farthest lands and oceans under its shadow lay.
While at the earth’s four corners rose up against the sky
Atlas, Caucasus, Taurus and the Balkan mountains high;
The wide Euphrates, Tigris, the Nile, the Danube old,
All ‘neath its boughs protecting their mighty waters rolled.
Asia, Europe, Africa and the desert stretching far,
The boats that on the lakes and seas and on the rivers are,
Billowing, boundless cornfields that tossed emerald locks,
And shores, and ships, and harbours with castles on the rocks,
All these spread like a carpet his vision did embrace,
Country next to country set, and race to race…
All these as in a mist of silver did he see,
A vast extending kingdom ‘neath the shadow of a tree.
The eagle that aspires the sky does dawdle not
With lazy wings, nor in among the branches squat ;
And now a wind of conquest the ancient forest fills
And shouts of Allah ! Allah ! echo among the hills,
As though a rising tempest does o’er the ocean roar
The deafening clash of battle, the thunderous clang of war;
Till loudly does the forest to that great gale resound
And bow before new Rome its branches to the ground.

Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.
The Sultan then awakened to find the moon again
Her wonted place had taken above Eskishehr plain,
And sadly to the dwelling of Sheik Edebali turned
And through the windows bars a girlish form discerned,
More lithesome than a hazel, a maid who gravely smiled,
Sweet Malcatun the beautiful, Sheik Edebali’s child.
And then it was he understood his dream sent by the prophet,
As though a moment he had gained the presence of Mahomet;
He knew that born of this his love would there an empire grow
Of which the tides and boundaries only the sky would know.
Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
Now, as the eagle rises the Sultan’s dream came true,
And year by year invincible that gathering kingdom grew,
And year by year the emerald flame flew higher in the blast
As generations came and went, and as each sultan passed;
Nor was there any nation could its course forbid
Until up to the Danube rode conquering Bayazid.
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
— Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
From one bank to the other a bridge of boats was cast
And all that host marched over midst fanfare trumpet blast,
The bodyguard of Allah did over the Danube ride
Darkening with their numbers the Rovine countryside,
Swarming tens of thousands spreading their tents immense;
But on the far horizon stood oaks in forest dense.
Now came a company of men, in front a white flag borne,
And Bayazid regarding them enquired with haughty scorn:
„What do you want?”
„We want but peace, and if it be allowed
Our Sire would like to speak awhile with you, great Sultan proud.”
La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
— Tu eşti Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neânvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
— De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri, mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă —
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
At a sigh the way was cleared, and came towards the tent
A man of calm and simple mien and with the years bent.
„Is’t Mircea?”
„Yes your Highness!”
„Take heed, for caution warns,
Lest you your crown exchange against a wreath of thorns.”
„That you have come, great emperor, no heed what be your aim,
While still at peace I hail you, our greetings that you came;
But, as to your good council, o may the Lord forgive,
If you do dream to win this land by force imperative;
Had you not better return home with calm and peaceful mind
And show in your imperial strength that you are just and kind…
Be the one or be the other, but little does it awe,
Gladly shall we take our fare, either peace or war.”
„What, when nations open their gates before my trump
You think my hosts will stumble against a rotten stump?
You do not guess, old dotard, the force my foes deployed
The West’s most noble flower these soldiers have destroyed.
O’er all the cross does shelter, emperors and kings,
The crescent moon ascending its silver shadow flings.
Aye, clad in gleaming armour the cavaliers of Malta,
The Pope who wears three crowns and guards the Holy Altar
Lightning against lightning set and thunder against thunder,
A storm that fraught the sea with fear and filled the earth with wonder.
I needed but to make a sign, a movement of my head
And all the nations in my path in wild disorder fled;
For strong to overthrow the cross did march a mighty host
O’er sea its rule from land to land, on land from coast to coast;
Shattering the peace of earth as it did march along,
Darkening the countryside in tens of thousand strong.
Our lances stood uncounted like a field of growing corn,
And tremble did the ocean o’er which our ships were borne.
At Nicopolis you no doubt saw how many camps were brought,
As though a shining metal wall of swords and spears wrought.
But when I saw their number like the leaves and like the grass,
I swore that I would crush them down and through their midst would pass;
I swore that I would scatter them as wild upflings the foam,
And give my charger hay and oats in the Vatican at Rome…
Yet you before my legions imagine you can stand,
You ridiculous old dotard, with a bare staff in your hand?”
„To that old dotard, Emperor, aught one courtesy accord
For over all Wallachia ‘tis he the chosen lord.
And wiser you would guard your words, nor yet too loudly boast,
Lest should the furious Danube flood engulf your fleeing host.
Along the rolling ages many there were who came
Since Darius Hystaspis of tall immortal fame;
Many there were who flung their dream across the Danube’s tide
And set their bridges ship to ship and over them did ride;
Emperors unnumbered, for their cruelty renowned,
Who came to us with hungry eyes for water and for ground;
And though I would not care to brag, tell you this thing I must:
Little time went by ere they were water and were dust.
You boast that on your conquering road no gates for long were closed
Though all the flower of the West your vanguard’s march opposed;
But what the high aspiring cause that did their hearts endure?
The vanity of every brave, of every cavalier;
The pomp of noisy conquest; for they had set their vow
To tear the pride from out your heart, the laurels from your brow.
But I defend the poverty and the needs of a struggling land
And therefore all the rocks and streams and hills that guardian stand
And all that grows and moves and breathes to me is ally true,
While every blade of grass and stone is enemy to you;
We have small hosts, yet love of soil had ever power to rid
This flowering land of all its foes. Prepare then Bayazid!”
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie,
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnǎ
Cad, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prǎpădeşte, ca o mare turburată —
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
No sooner had he gone than mighty the commotion!
The forest rang with arms, and rumbled like the ocean,
Amidst the greenwood thousand heads with long and plaited hair,
And sev’ral thousands more besides that did bright helmets wear.
While wave on wave of cavalry over the plain did flood
Astride high prancing chargers, their stirrups carved of wood.
Thundering over the battered earth an avalanche they went,
Lances levelled to the charge and bows near double bent;
Till like a shower of shivering light that whistled through the air,
A storm of arrows leapt and sang and flew from everywhere:
A din of blows on armour dealt like rattling of hail,
The noise of hoof and sword and lance, the roar of battle gale.
Unheeded was the Emperor’s fury, lion-like his rage,
For hotter still about his troops the fight did deadly wage;

Unheeded did the green flame flutter o’er his stricken ranks
For mightily assailed in front, attacked on both their flanks,
The East’s entire battle host was scattered in the fray
And line on line of infantry mown down like summer hay.
A steady rain of arrows fell and sword blows did resound,
While riders dropped on every hand and dead bestrewed the ground.
Till, onset from all sides at once, helpless to fight or fly,
It seemed the very earth was doomed and fallen was the sky…
Mircea himself led on his men midst storm of battle lust
That came, and came, and came, that trod all in the dust;
Their cavalry undaunted, a wall of lances proud
Which through that pagan army streets of daylight ploughed
And laid to earth their thousands like sheafs of ripened corn,
High in the van of conquest Wallachia’s banner borne;
As deluge flung from heaven that burst upon the seas,
Till in an hour the heathen were chaff before the breeze
And from that hail of iron fast towards the Danube fled,
While gloriously behind them th’Romanian army spread.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
Now, while the troops are camping, the sun goes slowly down
Decking the lofty summits with victory’s gold crown;
The lightning that from terror had flown out of the sky
Now flashes forth its splendour along the mountains high,
While gradually the planets do up the heaven rear
And o’er the mist-drenched forest the pallid moon appear,
The queen of night and ocean that squanders calm and sleep.
Yet of the sons of Mircea does one still vigil keep,
And on his knee, in musing, beneath the evening star,
He writes to his beloved of Arges village far:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos“.
„From deep within Rovine vale,
O lady fair, we bid you hail,
Alas, by letter not by speech,
By sundering distance out of reach.
Yet am I fain to beg of thee
To send by messenger to me
What in your valley fairest be:
The forest with its silver glade,
Thy eyes that long, curl’d lashes shade.
And I in turn will send to you
The proudest thing that here we view:
This mighty host with banner spread,
The forest, branching overhead,
My helmet with its feathery crest,
My eyes that ‘neath their lashes rest.
I have both health and resting-place,
Thanks be to Christ and to God’s grace,
And now, dear love, I thee embrace”.
De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.
By such an age as this were chroniclers inspired;
But our good age of mountebanks what poet’s heart has fired…
In annals of past ages heroes are often found,
But poet with your lute or lyre of dreaming sound
Have you a single patriot to sing about today?
Apollo at the sight of these had hid himself away!
O modern heroes squatting beneath far glory’s wing,
Since you are all the fashion I would your prowess sing;
While draped in perfect nullity your praise is writ by those
Who knead the golden ages within the mud of prose.
Musat and Basarabs rest in your sacred shade,
Givers of law and justice, men who our nation made,
Who with the mace and ploughshare spread out our boundaries wide
From seashore to the mountains, and to the Danube side.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vreun valţ de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu mai poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
The „present” is not noble? Calling for heroes we?
Is not our street quite famous for dealers in jewelry?
Have not in far Sybaris our manners gained first prize?
From tavern door and alley does glory not arise?
And have we then no heroes, who wield rhetoric slings
Amidst the noisy plaudit of hordes of gutterings?
These pickpockets of honour who on a tightrope dance,
And wear their fancy costumes with perfect elegance.
Of „Virtue” and „The Nation” our liberal prates, till sure
His daily life you’d fancy must be as crystal pure?
You’d never dream him being a cafe haunting knave,
Who mocks at his own sermon, so solemn, and so grave.
O could you see the brigand that no conscience has nor soul
With his hang-dog expression and heavy, sullen jaw,
A hunchback, evil-visaged, a spring of cunning greed,
Who spouts out for his comrades some poisoned, nonsense creed.
Upon each lip is Virtue, and in each heart deceit;
A set of wicked monsters and wrong from head to feet
Who round their patrons standing, as those who Gods admire,
Will roll protruding frog eyes, bright with their hearts’ aspire.
Such men become our leaders, its laws our country give,
Men who at best from kindness should in a madhouse live
Clothed each in madmen’s jackets, a fool’s cap on each head.
But no…they teach us wisdom and make our laws instead.
Patriotism ! Justice !… Such guardians of our State
Despise the laws as nonsense that they themselves create.
As sly as artful foxes they will the benches throng
Frenetically applauding our country game and song ;
Then meeting in the Senate each others praises speak
This heavy-throated Bulgar, that long and hook-nosed Greek.
Each claims to be Romanian, whatever mask he wears,
These Bulgo-Greeks pretending that they are Trajan’s heirs;
This poison froth, this dung-heap, this foul and filthy brood
Have they indeed inherited our nation’s masterhood !
The scourings of everywhere, the abortive and the maimed,
All that man rejected and nature has disclaimed,
These crafty, greedy gluttons, these grasping Phanariots
To us they all have flooded and pose as patriots.
Until at last these nothings, this foul and loathful scum,
These cripple-minded stammerers lords of our land become.
Are you then Rome’s descendants, you eunuchs and no men ?
If you were men in earnest, pity it were that then
This hungry plague of locusts, these creatures crazed and lame
Dare part their lips in public and flatter without shame
Our nation’s majesty, and make it odious stand,
Dare even speak thy name… o miserable land !
In Paris pleasure houses, there has your congress been;
With jaded, worthless women, in revelry obscene,
In sloth and vulgar rioting you wasted and youth;
In you what could develop, that empty are in sooth ?
And, coming back, for wisdom a perfume flask you brought,
A monocle you flourished, a cane for sword you bought.
Withered up before your time, yet childish in your brain,
For scientific knowledge a Bal-Mabil refrain,
And all your father’s riches spent on some harlot’s shoe:
O admirable and worthy offspring of Romans, you !
And now just look with horror on faces sceptic cold,
What wonder that your falsehoods no more persuasion hold ?
When those who speak fine phrases and lofty sermons give
Would simply fill their pockets, that they may lazy live,
Today the polished discourse does little credence know,
But others are the reasons, dear Sirs, is that not so ?
Too much have you made riches and power your single aim,
Too much have brought our nation to ridicule and shame,
Too much you mocked the language and customs of this race,
That now at last your mocking does but yourselves disgrace,
While self was e’er the craving that in your spirits stirred,
Genius? A nonsense. Virtue? But a word.
O, leave in the old chronicles our forefathers to rest;
For they would gaze upon you with irony at best.
Rise once more, o Tepes! Take and divide these men
As lunatics and rogues in two big tribes, and then
In mighty, twin infirmaries by force both tribes intern,
And with a single faggot prison and madhouse burn.
Mihai Eminescu traducere de Corneliu M. Popescu

2 comentarii la “„Scrisoarea III” de Mihai Eminescu”

  1. 1
    Alex spune:

    As vrea sa pun o traducere personala, alternativa, doar a unui pasaj. Multumesc.

    At a sign open his way to the tent for him to walk,
    An old man so mere and simple, in his mien and in his talk.
    Are you Mircea?
    Yes, your Highness!
    Here I am for you to kneel,
    Or else, thorns instead of crown on your head I’ll make you feel.
    By all thoughts, almighty king, here you are no need to say,
    While no war has started still, I must tell you’re free to stay!
    As about for me to kneel though, oh my Lord, forgive you must;
    But forthwith you’d want with army and with fight to punish us,
    Or you’d like to turn at once, without wrath, be on your way,
    You give us a sign to know, ‘bout your mercy if I may…
    Shall be this, or shall be that… What is written on the wall,
    Joyfully we’ll bear it all, be it peace, or be it war.

  2. 2
    Alex spune:

    Revizuire:

    At a sign open his way to the tent for him to walk,
    An old man so mere and simple, in his mien and in his talk.
    Are you Mircea?
    Yes, your highness!
    Here I am for you to kneel,
    Or else, thorns instead of crown on your head I’ll make you feel.
    By all thoughts, almighty king, here you are, no need to say,
    While no war has started still, I must tell you’re free to stay!
    As regards your wish of kneel though… oh my Lord, forgive you must;
    But forthwith you’d want with army and with fight to punish us,
    Or you’d like to turn at once, without wrath, be on your way,
    You give us a sign to know, ‘bout your mercy if I may…
    Shall be this, or shall be that… What is written on the wall,
    Joyfully we’ll bear it all, be it peace, or be it war.

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro