Un bărbat e adus în faţa judecătorului pentru că a omorât-o pe soţia lui.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă vreţi că tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie să ne expunetti motive cât de cât plauzibile care să vă poate reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declaraţia dumneavoastră este o mare obrăznicie şi, dacă nu vreţi ca juraţii să vă condamne, trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi, să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, şi la parter locuieşte o familie de pitici. Părinţii au un metru şi copii chiar mai puţin. În ziua respectivă i-am spus soţiei:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
– Dar – răspunde soţia – sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele, ştii, de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeşte pigment.
– Mă laşi?! Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numeşte pergament.
– Cum poţi, dragă, să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine, că apare soţia mea lângă mine, cu o carte în mâna şi îmi spune:
– Uite, dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mâna şi îi spun:
– Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză mie, care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
– Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector şi era troian.
– Hector e unitate de măsură a suprafaţei, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
– Ăla se numeşte nectar – spun eu oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o
cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoţi din sărite, eşti aşa de încuiat! Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile.
– Ăla se numeşte duel.
– Pe dracu’, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
Domnule judecator, aveam „tunel“ pe limbă, dar am simţit că mi se face negru în faţa ochilor şi nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune:
– Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector…