21 oct.
„Afară-i toamnă” de Mihai Eminescu
| Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată, Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată. |
Now it’s autumn, leaves roam and scatter, Again the wind flings heavy drops against the glazing; And you’re reading old letters, tattered and fading And retrace a whole life-time in just one hour. |
| Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. |
With sweet trifles you enjoy such time-wasting, You’d hate to be disturbed by a tap on the shutter; For when it’s sleeting outside, it’s so much better To dream by the fireside, sleepily nodding. |
| Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri; |
So I stay in my chair, staring into the fire, Dreaming of old tales and a fairy queen’s sighs; Around me the mist rises higher and higher; |
| De odat’aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri… Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii. |
Suddenly the rustling of silk makes me rise, Steps so soft, barely touched by the old floor… Then with slender, icy hands you hide my eyes. |