* în continuu este o structură compusă din prepoziţie şi adjectiv, pentru care este indicat un context precum „în continuu progres”

! a se încontra trece în clasa reflexivelor; are indicativul prezent se încontrează şi este utilizat în sfera populară (a se împotrivi, a se opune)

! a încorpora / incorpora are două forme acceptate, iar indicativul prezent este încorporează/incorporează. Regula se aplică întregii familii lexicale: !încorporabil/incorporabil (adjectiv), !încorporare/incorporare (substantiv), !încorporaţie/incorporaţie (substantiv)

! a se încrâncena este verb cu indicativul prezent se încrâncenează, reflexiv

! a se încrede devine şi el reflexiv, cu indicativul prezent el se încrede, noi ne încredem, imperfectul se încredea, perfectul simplu se încrezu, conjunctivul să se încreadă, gerunziul încrezându-se şi participiul încrezut

Rostul cel mai firesc al verbului a (se) mira este de a sublinia surpriza asociată vederii, auzirii sau aflării unei informaţii, stabilind sinonimie cu a (se) întreba, a (se) nedumeri, a (se) minuna, a (se) uimi. Dicţionarele de sinonime, însă, par a ne azvârli într-o dimensiune întunecată a cuvântului, pentru că majoritatea termenilor pe care îi consemnează sunt conotaţi negativ: a tremura, a (se) cutremura, a (se) încrâncena, a (se) înfiora, a (se) înfricoşa, a (se) îngrozi, a (se) înspăimânta, a zgudui.

Contrar acestora, mie mi-s dragi în mod deosebit expresiile. „Te miri ce” sau „te miri cine”, „te miri cum” şi „te miri unde” sugerează, utilizând un tu generic, o universalizare a reacţiei omeneşti în faţa surprizelor de tot felul. Cumva dimpotrivă, construcţiile de tipul „mă miram eu să” ori „mă miram eu să nu” subliniază o oarece anticipare, o aşteptare ce pare a fi contrazisă iniţial, pentru a fi apoi definitiv confirmată.

Continuare »