Now once again the gloomy scene explore,
Less gloomy now; the bitter hour is o‘er,
The man of many sorrows sighs no more. –
Up yonder hill, behold how sadly slow
The bier moves winding from the vale below;
There lie the happy dead, from trouble free,
And the glad parish pays the frugal fee.
No more, O Death! the victim starts to hear
Churchwarden stern, or kingly overseer;
No more the farmer claims his humble bow,
Thou art his lord, the best of tyrants thou!
Now to the church behold the mourners come,
Sedately torpid and devoutly dumb;
The village children now their games suspend,
To see the bier that bears their ancient friend;
For he was one in all their idle sport,
And like a monarch ruled their little court.
The pliant bow he form‘d, the flying ball,
The bat, the wicket, were his labours all;
Him now they follow to his grave, and stand
Silent and sad, and gazing, hand in hand;
While bending low, their eager eyes explore
The mingled relics of the parish poor.
The bell tolls late, and moping owl flies round;
Fear marks the flight and magnifies the sound;
The busy priest, detain‘d by weightier care,
Defers his duty till the day of prayer;
And, waiting long, the crowd retire distress‘d,
To think a poor man‘s bones should lie unbless‘d. |
Cumplita scenă vezi-o încă-o dată;
Acu-i mai calmă; ora-ntunecată
S-a dus: sărmanul n-o să se mai zbată.
Pe deal, departe, şerpuind agale,
Vezi cum sicriul suie dinspre vale.
Acolo dorm cei morţi, scăpaţi de chin,
Iar obştea, azi, mai cheltuie puţin.
Cel stins, o, moarte, n-o să mai audă
Vătaf regesc sau crâsnic plin de ciudă;
Boierul nu-i mai dă porunci, strigând;
Domn îi eşti tu, tiranul cel mai blând!
Vin la prohod şi nişte bocitoare,
Dar tac, într-o pioasă nepăsare.
Ai satului copii s-au strâns grămadă,
Sicriul unui vechi ortac să-l vadă;
Căci el a fost mereu în ceata lor,
Şi-o cârmuise ca un domnitor.
Arc le făcea şi minge zburătoare;
Dibaci era la porţi şi bătătoare.
Pe el îl duc pe ultima lui cale,
Şi, mână-n mână, merg privind cu jale.
Plecându-se, cu ochi isteţi străbat
Mormintele săracilor din sat.
Bat clopote târziu, şi-o buhă zboară;
Pe toţi îi face frica să tresară.
Iar popa, prins cu treburi, pleacă fuga:
La ziua celor morţi amână ruga.
Se-mprăştie şi lumea, cugetând
Că n-ai nici popă, când eşti om de rând. |