Am fost contactat recent de domnul Patrick Chan, director al unei firme din Hong Kong, care m-a găsit pe mine, modest truditor pe plaiurile internetului, pentru a-l ajuta cu o afacere, care implică transferul unei mari sume de bani în România (îmi sună cunoscut, dar parcă Hong Kong nu e lângă Nigeria). Şi îmi scrie în dulcea limbă românească. Desigur, domnul respectiv este generos, dar sunt puţin nedumerit, pentru că îşi începe mesajul cu „Salutări de la tine” – adică nici nu am început, şi ceva e de la mine. Dar cu salutările sunt eu generos, aşa că nu-i bai, trec mai departe: „Este de înţeles că s-ar putea să fie puţin mai receptiv pentru că nu ştiu de mine, dar am o propunere de afaceri lucrative de interes comun de a împărtăşi cu tine”. Vedeţi ce înseamnă să fii ditamai directorul, ajungi să nu mai ştii de tine! Oricum, e om cinstit, nu ca pe la noi, şi ţine să mă asigure: „Tot cu privire la această tranzacţie este legal făcut fără a se smuci” (această utilizare a verbului „a se smuci” este de-a dreptul genială, o generaţie întreagă de poeţi nu a reuşit să o găsească). În final, mă roagă să păstrez discreţia, pentru că riscă mult, deşi nu are nimic de câştigat. Eu zic că nu are de ce să-şi facă griji, la cum se mişcă Poliţia pe la noi, aşa că nu m-am putut abţine să vă prezint aceste formulări de excepţie. Totuşi, vă rog să nu mai spuneţi la nimeni (hai, fie, maxim 2-3 prieteni)…