23 feb.
Deşeurile
Îndemn paradoxist 
Arhiva categoriei 'Traduceri'
22 feb.
„Rana” de Ion Murgeanu
| Nici strălucirea nu este de mine nici fala Nici mirarea nici flinţa eternei erori Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate Nici plopul nici râpa ce am trecut-o Zărind umbrei tale piciorul ei luminos Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă Trupul petalelor de căldură şi teamă În noaptea păcatului în eterna fântână Nici amintirea nici gloria nu rămân Buzele reci caută încă buze fierbinţi Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă Un spaţiu deschis al imaginarului Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum. |
Splendor is not for me nor is glory Nor wonderment nor the ever-erring rifle Yet beauty remains an open wound Nor the dawn of this whispered fountain Nor the aspen nor the chasm I have crossed Beholding the beaming foot of your shade Yet beauty remains an open wound Then I would return to press my mouth against it Then I would feel what pain’s shivers are like In the pot radiant peonies dropping The body of petals seized by heat seized by fear Eternal well’s night of sin Neither remembrance nor glory remains Cold lips still seeking hot lips Yet beauty remains an open wound A space open to imagination Splendor its glory its wonderment its terror Timeless time paceless echo aimless steps |
| Ion Murgeanu | traducere de Paul Abucean |
15 feb.
„Sonnet 97” de William Shakespeare
| How like a winter hath my absence been From thee, the pleasure of the fleeting year! What freezings have I felt, what dark days seen! What old December‘s bareness everywhere! And yet this time removed was summer‘s time; The teeming autumn, big with rich increase, Bearing the wanton burden of the prime, Like widow‘d wombs after their lords‘ decease: Yet this abundant issue seemed to me But hope of orphans, and unfathered fruit; For summer and his pleasures wait on thee, And, thou away, the very birds are mute: Or, if they sing, ‘tis with so dull a cheer, That leaves look pale, dreading the winter‘s near. |
La fel ca iarna mi-a fost lipsa ta, O, tu plăcerea omului ce piere! Ce îngheţat eram, cum vremuia! Ce ger pustiu pe toate sta-n putere! Şi totuşi adia văratic soare Şi toamna ne sporea bogată-n tort. Purtând o caldă binecuvântare Ca trup de văduvă când soţu-i mort – Dar tot belşugul îmi părea nedreaptă Nădejde fără floare, rod sărac. Când bucuria verii te aşteaptă Şi tu ai plecat, chiar păsările tac. Ori de mai cântă, e cu-atâta jale Că frunzele pălesc pe-a iernii cale. |
| William Shakespeare | traducere de Ion Pillat |
08 feb.
„Elegy to the Memory of an Unfortunate Lady” de Alexander Pope
| What beck‘ning ghost, along the moonlight shade Invites my steps, and points to yonder glade? ‘This she! – but why that bleeding bosom gored, Why dimly gleams the visionary sword? O, ever beauteous, ever friendly! tell, Is it, in Heav‘n, a crime to love too well, To bear too tender or too firm a heart, To act a lover‘s or a Roman part? Is there no bright reversion in the sky For those who greatly think, or bravely die? Why bade ye else, ye Pow‘rs! her soul aspire Above the vulgar flight of low desire? Ambition first sprung from your blest abodes; The glorious fault of angels and of gods; Thence to their images on earth it flows, And in the breasts of kings and heroes glows. Most souls, ‘tis true, but peep out once an age, Dull sullen pris‘ners in the body‘s cage: Dim lights of life, that burn a length of years, Useless, unseen, as lamps in sepulchres; Like Eastern kings a lazy state they keep, And close confined to their own palace, sleep. From these perhaps (ere Nature bade her die) Fate snatch‘d her early to the pitying sky. As into air the purer spirits flow, And sep‘rate from their kindred dregs below, So flew the soul to its congenial place, Nor left one virtue to redeem her race. But thou, false guardian of a charge too good! Thou, mean deserter of thy brother‘s blood! See on these ruby lips the trembling breath, These cheeks now fading at the blast of Death: Cold is that breast which warm‘d the world before, And those love-darting eyes must roll no more. Thus, if eternal Justice rules the ball, Thus shall your wives, and thus your children fall; On all the line a sudden vengeance waits, And frequent herses shall besiege your gates. There passengers shall stand, and pointing say (While the long fun‘rals blacken all the way), ‘Lo! these were they whose souls the Furies steel‘d And cursed with hearts unknowing how to yield.‘ Thus unlamented pass the proud away, The gaze of fools, and pageant of a day! So perish all whose breast ne‘er learn‘d to glow For others‘ good, or melt at others‘ woe! What can atone (O, ever injured shade!) Thy fate unpitied, and thy rites unpaid? No friend‘s complaint, no kind domestic tear Pleased thy pale ghost, or graced thy mournful bier. By foreign hands thy dying eyes were closed, By foreign hands thy decent limbs composed, By foreign hands thy humble grave adorn‘d, By strangers honour‘d, and by strangers mourn‘d! What tho‘ no friends in sable weeds appear, Grieve for an hour, perhaps, then mourn a year, And bear about the mockery of woe, To midnight dances, and the public show? What tho‘ no weeping Loves thy ashes grace, Nor polish‘d marble emulate thy face? What tho‘ no sacred earth allow thee room, Nor hallow‘d dirge be mutter‘d o‘er thy tomb? Yet shall thy grave with rising flow‘rs be drest, And the green turf lie lightly on thy breast: There shall the morn her earlist tears bestow, There the first roses of the year shall blow; While angels with their silver wings o‘ershade The ground now sacred by thy reliques made. So peaceful rests, without a stone, a name, What once had beauty, titles, wealth, and fame. How loved, how honour‘d once, avails thee not, To whom related, or by whom begot; A heap of dust alone remains of thee, ‘Tis all thy art, and all the proud shall be! Poets themselves must fall, like those they sung, Deaf the praised ear, and mute the tuneful tongue. Ev‘n he, whose soul now melts in mournful lays, Shall shortly want the gen‘rous tear he pays; Then from his closing eyes thy form shall part, And the last pang shall tear thee from his heart; Life‘s idle business at one gasp be o‘er, The Muse forgot, and thou beloved no more! |
Ce duh, sub lună, semn îmi dă şi cată Spre-acea poiană paşii să-mi abată? E ea! Dar rana-n piept de unde-o are? Pumnal sclipind de ce mi se năzare? O, spune-mi, pururi dulce şi zglobie, E-o crimă-n Cer amorul să te-mbie? Să ai un suflet gingaş sau avan? Să joci un rol de-amant sau de Roman? Nu-i sus vreo plată pentru-acela care Gândeşte larg sau vitejeşte moare? Voi, Slăvi, de ce-o făcurăţi să aspire Mai sus de-a cărnii ieftină pornire? Ambiţia, dintâi, la voi a stat: În zei şi-n îngeri glorios păcat; După-al lor chip în lume-acum se-ntinde, Şi-n piept de regi şi de eroi se-aprinde. E drept, mulţi oameni rar privesc afară, Robi lâncezi în a trupului cămară: Reci lumânări, ce ard ani lungi, cuminte Şi de prisos, ca lămpile-n morminte; Au lenea unor regi din Răsărit, Ce-şi ţin palatul doar pentru dormit. De lângă-aceştia, poate, (încă-n floare) Spre cer o smulse soarta-ndurătoare. Cum pure duhuri prin văzduh plutesc, Desprinse de-nvelişul lor lumesc, Aşa pluti şi sufletu-i, şi nu-s Virtuţi ca ale ei de când s-a dus. Dar tu, ce aperi strâmb înalte legi, Şi-al fratelui tău sânge îl renegi, Vezi suflul gurii de rubin cum piere, Şi obrazu-i pal de-a Morţii adiere! E rece pieptul plin de foc odată, Iar ochii galeşi nu ne mai îmbată. Dacă Dreptatea globul ni-l conduce, Soţii şi prunci la fel vi se vor duce; Pe rând v-aşteaptă cruntă răzbunare, Şi casa dolii au să v-o-mpresoare. S-or strânge trecători şi-aprins vor spune, Când drumul l-o-nnegri vreo-ngropăciune: „Priviţi! Şi-acesta fu-mpietrit de Fúrii, Şi-l însoţesc blesteme ale urii!‖ Aşa trec cei semeţi, neplânşi de nime‘: Bâlci pentru-o zi, ospăţ pentru prostime. Aşa pier cei cărora nu le pasă Că alţii râd sau jalea îi apasă. Ce va-ndrepta, o, duh pe veci jignit, Destinu-ţi crud, prohodul nejelit? Nici trist prieten şi nici plâns de rude N-au fost, obraz şi raclă ca să-ţi ude. Străine mâini îţi încuiară ochii, Străine mâini te-au pus în alte rochii; Străine mâini pe groapă flori ţi-au strâns, Străini te-au lăudat, străini te-au plâns. Ce-i, când cei dragi în doliu n-au venit, Un ceas de bocet fals şi-un an cernit, În care vezi mâhnirea-mprumutată Pe la serbări şi baluri cum se-arată? Ce-i, când pe colbul tău n-a plâns Iubirea Şi-o marmură nu-ţi poartă amintirea? Sau ce-i, când loc tu n-ai în lutul sfânt, Şi-un sacru imn nu-ţi sună pe mormânt? Şi totuşi groapa flori au să ţi-o-mbrace, Şi iarba pe-al tău sân va creşte-n pace; Şi zorii ţi-or da lacrima dintâi, Cu fragezi trandafiri la căpătâi; Din albe aripi îngeri au să bată Pe huma de-al tău trup înnobilată. Deci fără cruce dormi şi fără nume, Tu, care-aveai rang, farmec, bani, renume. Tot una-i astăzi cât ai fost iubită, Cu cine rudă, unde zămislită; Un muşuroi din tine va rămâne: E tot ce eşti, e fala ta de mâne. Cad şi poeţii, ca şi ce slăviră: Pier cei cântaţi, apune cântu-n liră. Chiar cel ce-a scris ăst plânset de durere, Curând aceleaşi lacrimi le va cere. Din ochiu-i stins s-a şterge-a ta făptură, Şi-un ultim spasm din inimă-i te fură; Al vieţii lucru van c-un icnet moare: Uitat poetul, cazi şi tu-n uitare. |
| Alexander Pope | traducere de T. Boşca |