20 mai
„Astrophil and Stella – Sonnet XXXI” de Philip Sidney
| With how sad steps, O Moon, thou climb’st the skies! How silently, and with how wan a face! What, may it be that even in heav’nly place That busy archer his sharp arrows tries! Sure, if that long-with love-acquainted eyes Can judge of love, thou feel’st a lover’s case, I read it in thy looks; thy languish’d grace To me, that feel the like, thy state descries. Then, ev’n of fellowship, O Moon, tell me, Is constant love deem’d there but want of wit? Are beauties there as proud as here they be? Do they above love to be lov’d, and yet Those lovers scorn whom that love doth possess? Do they call virtue there ungratefulness? |
Eşti tristă, lună, şi precum un fur Sui treptele ceresculu lăcaş… Ai crede că pârdalnicul arcaş Săgeţile-şi trimite şi-n azur! Surată, dacă ochii ce-s desprinşi Cu dragostea o pot şi judeca, Tu-i înţelegi pe cei în mreje prinşi; Blajină milă-i în privirea ta. Statornicia faţă de iubite E şi la voi o faptă de nătâng? Frumoasele-s la fel de-nchipuite? Le place-a fi curtate dar îl plâng Pe-acel care iubeşte ca nebun? Vrituţii nerecunoştinţă-i spun? |
| Philip Sidney | traducere de Leon Leviţchi |