Primul sens al verbului a compara se referă la punerea alături, la examinarea simultană sau succesivă a două sau mai multe elemente, pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele. Unul dintre cele mai utilizate sinonime este a confrunta, fără – obligatoriu – semnificaţia lui beligerantă. Cu sensuri relativ diferite, verbul stabileşte sinonimie cu a (se) apropia, a (se) asemăna, a (se) asemui, a (se) potrivi. Folosit cu nuanţă negativă şi pentru a sublinia un dezavantaj, o pierdere prin comparaţie, verbul are sensul de a (se ) măsura, a se pune cu cineva, în structuri precum „Mă compar eu cu tine?” sau „Nu mă compar eu cu tine!”

De cele mai multe ori, verbul acesta are o consecinţă – oarecum firească – de tip axiologic, aceea de a stabili superioritatea de vreun fel a unuia sau a altuia. Foarte rar comparăm doar pentru a sublinia similitudinile şi diferenţele dintre lucruri, oameni sau idei, fără a răspunde unui impuls de a decide care este mai mult sau mai puţin decât celălalt. De aceea îmi place mie atât de mult felul în care este folosită metoda comparatistă în ştiinţe: fără patimi, fără superiorităţi, pur şi simplu constatativ.

Şi mai mult decât comparatismul ştiinţific, e interesant de analizat felul în care este aplicată metoda în literatură şi arte. Principiul care stă la baza acestui demers nu este unul ierarhizator. Pentru că, pur şi simplu, în artă se poate ajunge uşor la concluzia că valorile absolute nu pot fi comparate. Şi mă gândeam deunăzi că uneori e mai simplu şi mai mulţumitor aşa. Sigur, există opere bune şi opere nereuşite, dar a aprecia totul deopotrivă, a selecta ceea ce-ţi place şi-ţi e drag, fără să compari cu una sau cu alta. Pe acelaşi principiu pe care iubim oamenii…