Astăzi am descoperit un lucru extrem de interesant: când vine primăvara, în româneşte nu ştim exact dacă se împrimăvărează sau se desprimăvărează! Nu că m-ar surprinde enorm pentru mentalitatea noastră balcanică, în care totul e nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar faptul în sine mi se pare fascinant! Cu atât mai mult cu cât, la nivel logico-semantic, cele două prefixe mă duc cu gândul la un soi de antonimie… Nu mă întrebaţi cum, dar în capul meu pătrat, unu-i una, altu-i alta! Nu şi de data asta, se pare. Prea multe n-ar mai fi de spus despre conţinutul semantic, doar dacă vrem neapărat să ne întindem cu „a se face primăvară, a veni primăvara sau a lua aspect de primăvară”.

Pot să vă povestesc însă câte şi mai câte despre partea metaforică, simbolică şi intens emoţională a vorbelor. Îmi place teribil anotimpul ăsta mofturos, deşi mă trânteşte la pământ astenia şi mă scoate din minţi oboseala care parcă îşi însuteşte puterile. Îmi place chiar mai mult anul acesta, când aproape am crezut că nu se mai lasă adusă, nici de dorinţele mele, nici de rugăminţile arzătoare, nici de scrâşnirile din dinţi când dădeam (pentru a nu ştiu câta oară!) zăpada jos de pe maşină! Şi mi-e cu atât mai dragă sufletului cu cât în momentul în care scriu despre ea nu am încă în memoria telefonului poza primului copac înflorit pe care îl văd în an, pentru că nu l-am văzut încă! Şi mi se agaţă inima de ea cu atât mai disperată, cu cât teamă mi-e să nu mă trezesc mâine că-s mai mult paparudă şi cobe, decât vestitoare a primăverii, pentru că iar au anunţat ploi la ştiri!

Sau să nu vă mai povestesc? Ştiţi cum e şi vă zgâiţi şi voi pe ferestre, nu?