Nu-mi place toamna, dar recunosc: uneori mă încântă culorile, iar alteori mi-s dragi vorbele ei. Ca de pildă a desfrunzi. Verbul se referă cuminte la rămânerea copacului – fie el singur sau crescut în pădure – fără frunze, odată cu venirea frigului. Însă structurile sinonime sunt nemăsurat de metaforice şi aproape umane…

Se spune că-şi pierde frunzele copacul, de parcă ar avea vreun colţ neştiut, le-a pus acolo şi-a uitat de ele… sau or fi precum cheile de la maşina timpului? Se zice că se despoaie, de parcă frunzele-s haine… sau îs pui? Ori cică toamna lipseşte copacul de frunze – ca şi cum un mare dor ar rămâne-n urma lor; ori singur şi le leapădă – ca pe-o ruşine… şi se dezgoleşte. Îmi sună ciudat, dar există a desfoia şi a defolia, mai savante şi mai grave. Şi am mai găsit, absent din variantele oficiale ale dicţionarelor şi gonită undeva în argotic, desfrunzirea cu sensul de „jefuire, de bătaie rea”, soră cu moartea.

Şi aşa simt eu, uneori, toamna… A început „marea desfrunzire” (am furat de pe-undeva expresia) şi vorbele noastre, frumos sunătoare, nu mai lămuresc decât sentimente confuze, contrare şi absurde… parcă zicând din mine, Ilarie Voronca scrie: „inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă / privirea-n desfrunzire pe-o gură precum scrin / pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă / şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin”. De tot mă-nchin.