Verbul a năși este un derivat al substantivului naș și înseamnă, în primul rând, „a(-i) fi cuiva naș la botez sau la cununie”. Un alt sens al cuvântului, care funcționează în registrul familiar, este „a numi pe cineva naș, a i se adresa cuiva cu numele de naș”. Un termen sinonim, utilizat în zona Maramureșului, este a nănăși. Iar în registrul argotic, verbul are sensuri interesante, de la „a bate rău (pe cineva)” până la „a aresta, a închide”, dar și unul oarecum neobișnuit – „a iniția și a susține un proiect”.

Zilele astea am fost la Galați, unde am devenit nănuța unei micuțe absolut cuceritoare. Este fetița unui fost elev (de la începuturile carierei mele), pe care viața l-a păstrat între cunoștințele mele apropiate, după ce ne-am maturizat, iar raporturile dintre noi s-au schimbat. Îi cunosc bine, și pe el, și pe soția lui, și mi-s dragi într-un mod cu totul aparte, dar nu am anticipat deloc rugămintea lor, care m-a luat prin surprindere acum câteva luni.

Pentru că nu eram neapărat pregătită pentru evenimentul acesta. De fapt, cred că eram, dar nu mă gândisem că aș fi. Nu sunt o persoană religioasă din fire, iar relația mea cu Dumnezeu este una definitiv personală. Și nu spun asta ca să maschez vreo necredință, ci pentru că exact așa este: ferită de ușile bisericii, dar lungă (de o sumă de vieți, chiar) și complexă, abia de curând limpezită. Iar botezul acestei copile pare a fi răspunsul la nesiguranțele rămase în mine.

Am învățat Crezul, am ținut postul și m-am conformat, după puterile mele, dogmei, pentru ca intrarea ei în rândul creștinilor să aibă însemnătate în viețile amândurora. Și voi face tot ce pot pentru ca încrederea părinților ei în mine să aibă justificare, iar sfaturile mele să-i ușureze alegerile și să-i îndrume pașii spre lumină. E un dar pe care îl dau mai departe, pe care l-am primit și eu, la rândul meu, cu toată dragostea. Și pentru care sunt recunoscătoare.