Termenul a verbaliza este un neologism venit din limba franceză (verbaliser) și înseamnă „a exprima în cuvinte o idee, o experiență”. O altă accepție a cuvântului se referă la „a da un caracter gramatical verbal; a avea caracter verbal”, un echivalent al italienescului verbalizzare.

Dicționarele de neologisme notează două sensuri. Primul este „a face (încheia) un proces-verbal”, iar pentru mine a reprezentat o surpriză reală, pentru că nu am făcut niciodată legătura între cei doi termeni. Cel de-al doilea sens este însă mult mai cunoscut și mai des folosit: „a formula cu voce tare ceea ce era interiorizat”.

Această din urmă accepție este și cea care mi-a atras atenția zilele trecute. Sunt un mare iubitor al vorbelor și știu că, de multe ori, ele ne salvează, ne bucură, ne ajută să rămânem noi, întregi și fără compromisuri. Sunt situații în care trebuie să spunem ceea ce gândim, pentru că riscul este ca, altfel, să ne dezicem de ceea ce suntem cu adevărat.

Pe de altă parte însă, uneori cuvintele sunt de prisos, căci, așa cum se spune, „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Nimic mai adevărat dacă, de pildă, vizitezi Memorialul foametei (Famine Memorial) din Dublin. E greu să îți închipui, dacă n-ai trăit-o tu însuți, vreo durere atât de mare, o apropiere de morții atât de năucitoare, dar statuile scheletice de pe malul râului Liffey reușesc să te amuțească…

Ridicat în amintirea unui eveniment care a marcat pentru totdeauna mentalul colectiv, grupul statuar este, în același timp, un memento și un omagiu adus celor care au fost nevoiți să plece spre alte meleaguri, pentru a-și salva viețile și copiii. Cei de astăzi le sunt recunoscători – dincolo de cuvinte.