Verbul a răguși este intrazitiv și înseamnă „a i se îngroșa și a-i slăbi cuiva vocea din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale”. Termenul are etimologie necunoscută, dar pare a avea o legătură cu substantivul gușă. Se folosește pentru glas, voce, sunete, dar și cu sens extins, pentru oameni sau pentru animale, atunci când „își pierd claritatea vocii, producând sunete înfundate”.

Sinonimele nu sunt foarte numeroase, unele dintre ele funcționează în registru regional – a sitivi, a (se) știri, iar altele apar cu sens figurat – a se dogi, a se hodorogi. Și cam asta e tot… Nici în literatură nu pare a fi prea des folosit, dar cred că nu este necesar să insist asupra faptului că, deși nu face parte dintre vorbele de seamă, nici de dispărut nu prea văd cum s-ar putea, pentru că reprezintă un simptom serios al oricărui tip de viroză ori răceală.

La mine, de pildă, intră în gama obligatorie de – ceea ce avem „norocul” să numim – elemente ale unei boli profesionale. Pe care, de obicei, le tratez cu… indiferență – evident, atunci când vocea nu dispare complet și mă forțează să mă opresc. Dacă merge însă, gâjâită și fonfonită, e bună de dus la școală cu ea!

Anul ăsta totuși, răgușeala m-a cam pus cu botul pe labe. A luat-o din pripă, la scurt timp după ce au început cursurile, și s-a lipit de mine, vorba cântecului, ca marca de scrisoare. Am luat pastile, siropuri și leacuri băbești. Am încercat chiar și antibiotic – a doua oară în viața mea adultă, pentru că nu obișnuiesc, decât când rămân fără resurse… Nimic!

După (extrem de) scurte perioade de ameliorare, o luam de la capăt după ce reîncepeam cursurile unei noi săptămâni. Fără durere, fără tuse. Doar răgușeală omniprezentă și enervantă. Prin urmare, la sfatul doctorului, am închinat steagul și m-am proclamat demnă de un concediu medical. A doua oară în cariera mea didactică, și pentru prima dată pe motiv de „repaus vocal”… Ce-aș putea să mai spun acum?… Nici tinerețea nu mai e ce-a fost!