! bibícă stă mărturie în noul DOOM despre genialitatea lui Caragiale, care nu în van ne lua peste picior pentru apucăturile denominative. Termenul se referă la o persoană (iubită – normal! că doar numai din alintătură se poate naşte un asemenea cuvânt); şi, deşi este învechit şi familiar (nu mai spunem că există deja celebrul masculin bibic), insistăm să-l dăm publicităţii. Mai mult, îi schimbăm şi declinarea: pluralul nu mai e bibíce, ci bibíci. Parol!

! Bíblie apare ca substantiv propriu feminin, „cartea de bază a creştinismului”; despărţirea în silabe se face (Bi-bli-e), articularea – Bíblia, iar genitiv-dativul e Bíbliei

! bibliofíl (bi-bli-o-) câştigă teren şi îşi diversifică formele; poate fi adjectiv sau substantiv masculin, cu pluralul bibliofíli; acum are şi feminin – bibliofílă/bibliofíle

!bibliofob primeşte aceleaşi modificări, căci şi femeile au dreptul să fie! Teribil mi-a plăcut, dintre toate cuvintele acestei familii, nu doar ca sonoritate sau idee, cât pentru că mi s-a părut o oarecare ironie folosirea parantezei (rar) în dreptul său! În zilele noastre?! Poate doar în ce priveşte folosirea – e drept că-i cam lung… nici cei ce care sunt nu stiu să-l spuie!

! bicentenár, substantivul neutru care denumeşte cea de-a două suta aniversare primeşte formă de plural – bicentenáre… M-am întrebat de ce nu exista până acum… Sau de ce a apărut? Vom aniversa câte două, trei, cinci bicentenare?