Verbul a recongela a dispărut. N-ai zice, dacă te uiţi bine în jur când ieşi un pic mai goluţ pe-afară, după ce anul ăsta a trecut (o dată!) iarna… Prin urmare, protestez! Să se bage verbul la loc, pentru că pericolul nu a dispărut şi nu e drept ca oamenii să nu fie avertizaţi asupra relelor care-i pândesc. Aparent, vorba asta e inofensivă şi n-are de ce exista, pentru că se poate foarte uşor rosti „a congela din nou”, dacă are cineva trebuinţă la o adică… Da, însă congelarea din nou este cu desăvârşire interzisă pentru alimentele perisabile.

Prin urmare, dacă efectul celor două acţiuni nu este acelaşi, nu ştiu de ce îmi pare că acel „din nou” îşi pierde relevanţa, fiind parcă nevoie de un cuvânt cu totul nou. Congelarea e una – necesară şi de folos, iar recongelarea e altă treabă, aşa că să ne-o dea înapoi! Mă întreb uneori dacă nu-şi are, când şi când, rostul lupta pentru existenţa unor cuvinte, dincolo de refuzul cutumei de a le păstra în rândul vorbelor vii. Uite, de pildă, privind acum pe fereastră şi scoţând un pic de nas pe geam…

Ce ocazie mai bună să ştiu un cuvânt pe care să dau toată vina şi să arunc toată obida din sufletul (re)congelat în marele frigider al iernii, care nu vrea, odată cu capul, să se lase dusă! Să însemnez pe răbojul anilor toate leziunile interne ireversibile pe care frigul de dincolo de fereastră le provoacă în fiinţa mea ferită, pe care mă străduiesc să o ascund, câteva luni pe an, de frig şi de văzul lumii. Zilele trecute am greşit lăsând-o să privească în calendar, în loc să-şi îndrepte auzul spre seva copacilor care – pricepută – încă doarme, ascunsă de iarnă…