Verbul a (se) încinge se referă în primul rând la foc, subliniind faze diferite ale procesului, atât începutul – „a se aprinde bine, a începe să ardă cu intensitate”, cât şi paroxismul – „a arde cu flacără mare”. Pe de altă parte, cuvântul se poate referi la anumite produse (fân, cereale, făină etc.) ce îşi pierd proprietăţile iniţiale (din cauza umezelii, a îngrămădirii etc.) şi încep să se altereze prin fermentare, căpătând gust neplăcut, moment în care sinominele devin a se strica, a se aprinde, sau mai rar întâlnitele a se izgorî, a se scoace.

Metaforic vorbind, termenul sugerează atitudini umane – „a căpăta tot mai mult suflet”, sinonim cu a (se) încălzi, a (se) însufleţi, a (se) anima, a (se) antrena, a (se) entuziasma, a (se) electriza, a (se) ambala, a (se) aprinde, a (se) înflăcăra, a (se) înfierbânta. De asemenea, subliniază intensitatea sentimentelor, a pasiunilor – „a se manifesta puternic”, sinonim cu a cuprinde, a copleşi, a consuma, a mistui, ori ilustrează forţa unei discuţii, confruntări, lupte – „a deveni mai intens”, deci a (se) înteţi, a (se) întări, a (se) intensifica, a (se) înfoca.

Cred că nu aş fi putut alege un moment mai potrivit să vorbesc despre verbul ăsta, atât de încinse sunt toate în jurul meu! Vara întreagă e un cuptor al lui Hefaistos şi ţara întreagă e un tărâm al Discordiei. Soarele arde ca para şi vorbele ustură ca rana. Nicio umbră nu poate adăposti sufletul omului şi nicio pace nu mai poate să coboare. E firească lehamitea, e de acceptat deruta, e normală neplăcerea, e – poate – logică şi încrâncenarea. Dar nu e de înţeles fuga. Căci, fie că ne place sau nu, suntem toţi prizonieri ai verii acesteia, dar mintea noastră poate să discearnă, să priceapă, să opteze, să-şi asume. Pentru ca răspunsul să fie clar şi focul să se potolească.