Verbul a (se) înnora se referă la ivirea – pe cer sau în sufletul omului – a norilor. Dar nu din aceia albi şi pufoşi, pe aceia nu-i ia nimeni în seamă, nu, nu, nu merită mândria, onoarea şi osteneala de a avea un verb – oricum, nu acelaşi verb cu cel al fraţilor mai furtunoşi, păi se poate? Nu din aceia, ci din ceilalţi. Care întunecă, din cauza mulţimii lor, vremea, cerul, luna sau soarele şi toate planetele, cu toate lumile din toate sentimentele. Şi atunci toate se amărăsc, se închid, se înnegurează, se întristează, se mâhnesc, se mohorăsc, se posomorăsc – da, ştiu că nu vă place, de fapt nu ştiu, dar sunt convinsă că unora nu le place şi poate altora le place, ce ştiu eu, fiecare cu norii lui buni sau norii lui răi.

Mie nu-mi place când mă-nnorez. Adică-mi place uneori, dar mai des îmi place să fiu amărâtă că sunt amărâtă. Nu, nici asta nu-mi place, pentru că nu e ca la matematică (aia cu minus şi cu minus dă plus e o prostie – cum să dea plus? ce, nor cu nor se face soare?). Şi ce treabă are acuma cu matematica? De-asta-mi arde mie acum? Eh, arde! Vorbă mare, ce să ardă pe norul ăsta? Păi nu-l vezi că stă cu stropii pregătiţi? Daaa, bineînţeles, aliniaţi şi gata de tragere, mulţi – mici, dar mulţi. I-a visat o dată Bacovia, cică nici cu lacustra nu le vii de hac! Ce le-o fi trebuind de jos, mă-ntreb?! N-o fi mai bine acolo sus, la ei, de unde se văd toate cum sunt? Hei! ia veniţi-vă în fire! Staţi acolo, sus!