Verbul a victimiza apare ca noutate în Dicţionarul Ortografic, ajuns la noi pe filieră engleză, din to victimize. Termenul intră în categoria verbelor tranzitive şi înseamnă „a transforma (pe cineva) în victimă”, stabilind sinonimie cu a persecuta. Astfel, înţeleg de aici faptul că acţiunea aceasta nu poate veni decât din exterior, constând într-o nedreptate făcută altuia, o asuprire, o oprimare a cuiva de către altcineva.

N-am găsit nuanţa reflexivă, atât de des folosită, cu privire la forţa uriaşă pe care o avem asupra sinelui profund, de a poza pentru ochi străini, ori de a ne considera în mod onest victime – ale altora, ale societăţii, ale stelelor prost aliniate. Dar cred că va fi curând trecută în scripte, căci lumea modernă ne oferă mijloace să luptăm împotriva asupritorilor, dar răul făcut asupra sinelui este o schilodire fără de seamăn şi, deseori, fără de leac.

Pe de altă parte însă, nu cred în teoriile acestea (aspiraţionale ori motivaţionale) care împart lumea între cei ce trec prin viaţă ca nişte învingători şi cei pentru totdeauna condamnaţi la eşec. Mi se pare simplist şi superficial. Nu cred în constanţa forţei interioare (fericiţi cei care o au, să şi-o ţină!), aşa cum nu cred că dacă te prăbuşeşti uneori sub greutatea ce ţi-i sortită, înseamnă că eşti vreun loser de profesie.

N-am încredere în cei perpetuu puternici, pentru că, undeva, forţa lor rupe – nediferenţiat – şi stejarul putred, şi plăpânda floare. Oamenii trec în moduri diferite peste cele rele şi aşa e bine. Nu suntem mase de roboţi şi tocmai asta îmi dă încredere, pentru că în momentul în care sunt doborâtă la pământ, abia mai putând respira, ştiu că asta nu mă defineşte, pentru că mâine voi reuşi cumva să mă înalţ din nou spre cer. Şi nu, nu sunt mereu învingătoare; doar atunci când e important.