Verbul a plumbui are o dimensiune concretă şi una metaforică. Prima dintre acestea are sensul dur şi industrial care se explică prin „a sigila cu plumb”, putându-se referi şi la „a acoperi o piesă metalică”, prin folosirea unui strat protector din acest metal ori dintr-un aliaj al său. Se mai pot închide în plumb obiecte sau mărfuri de diferite feluri, se pot etanşa uşi sau orice tip de intrare/ieşire, prin care este blocat accesul. Cea de-a doua accepţie a verbului – cea figurată, porneşte de la culoarea pe care o are metalul, de la sugestia apăsării pe care o creează, stabilindu-se astfel o sinonimie – în metaforă – cu a întuneca şi a mohorî. Este interesant şi sensul argotic neoficial care precizează sinonimul a împuşca (deci a umple cu plumb, care mi se pare extrem de creativ).

Toamna de-afară e mai plumbuită ca niciodată. Nu-mi aduc aminte s-o mai fi văzut venind atât de categorică şi întunecată, după ce a părut atât de slabă şi puţin dornică a lupta cu soarele. Acum trei zile purtam încă papucei, iar dimineaţa, când îmi căutam un tricou nou, mă mirau fără sfârşit cele aproape 30 de grade în zi de octombrie… ca un miracol nesperat pe care l-aş fi vrut de tot al meu. Şi brusc, într-o răsucire de frunză, plumbul cerului mohorât şi al vântoaselor cumplite s-a revărsat peste lume. Peste mine. Atât de neaşteptat, încât n-a mai rămas niciun cântec de toamnă, nicio poezie de toamnă, nicio culoare de toamnă, nimic-nimic-nimic ce-aş putea iubi din ea. Şi plumbul din cer îmi alunecă-n oase, crengi scheletice şi arse de vânt îmi lovesc ferestrele ochilor, iar inima-mi bate albastru şi tot mai tare, ca s-o aud dincoace de zgomotul ploii. De plumb.