a dănţui
Verbul a dănțui face parte din fondul mai vechi al limbii, fiind folosit însă și astăzi în registrul popular. Este un derivat al substantivului danț, fiind format cu ajutorul sufixului -ui. Dicționarele nu precizează neapărat o explicație a termenului, sensul (dedus cu ușurință, de altfel) fiind lămurit prin sinonimia cu a dansa, a juca ori a sălta.
Una dintre expresii se remarcă prin utilizare mai frecventă (cel puțin în spațiul religios ortodox), fiind legată de un rit bisericesc extrem de important. Este vorba despre celebrul „Isaia dănțuieşte”, numele unei cântări care se intonează la sfârșitul cununiei, structura ajungând a fi utilizată și pentru a desemna, în sens figurat, căsătoria propriu-zisă.
Prin extindere de sens, verbul se poate referi fie la orice mișcări sincronizate cu un anumit ritm („a-şi mişca corpul în cadență”), fie la gesturi similare dansului („a umbla făcând mișcări ca de dans”). În ultimă instanță, se poate chiar şi „dănțui pe funie (sau pe frânghie)” care se explică în sens propriu – „a umbla pe funie, făcând fel de fel de figuri, a face echilibristică”.
Continuare »
Publicat de