a descânta
Verbul a descânta face parte dintre acele cuvinte care pe mine mă încântă: acelea care vorbesc despre ele însele. Mi se par fantastice înlănţuiri de sunete care spun că darul lor este acela de a crea. Dicţionarul ni-l explică prin descrierea ritualului de descântare, care include rostiri de versuri, gesturi magice şi puterea de îndepărtare a farmecelor rele sau de vindecare a unei boli. În această accepţie a termenului nu are sinonime, însă, prin lărgire de sens, este echivalent cu a fermeca, a vrăji. În registru familiar, acumulează sensuri similare cu a certa, a mustra, a bate la cap; şi întotdeauna o să mi-o amintesc pe mama încruntându-se la mine „să nu mai descânt atâta mâncarea aia”. M-a surprins partea etimologică, pentru că verbul e moştenit din latinescul discantare, dar substantivul descântec (formula magică) e un derivat al lui cântec, cu prefixul des-. Vine, prin urmare, de departe şi cu multă poveste.
Continuare »
