a călători
Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.
Continuare »
