17 dec.
„The Land of Cokaygne”
| Far in the sea to the west of Spain There is a land that we call Cokaygne; Under God’s heaven no other land Such wealth and goodness has in hand Though paradise be merry and bright, Cokaygne is yet a fairer sight. For what is there in paradise But grass and flowers and green rice? |
În larg, la asfinţit de Spaygne, E un ţinut numit Cokaygne. Nu vei afla în lumea toată Ţară mai mândră şi mai bogată. E vesel raiul, luminos, Dar în Cokaygne e mai frumos: Afar’ de flori şi-un verde plai, Ce alta se găseşte-n rai? |
| Though there be joy and great delight, There is no food for the appetite; There is no hall, nor room, nor bench, Nothing but water man’s thirst to quench. There are only two people there, Elijah and Enoch with him. Tediously are they able to lead their lives In a place where no other people dwell! In Cokayne there is food and drink Without care, anxiety and labor. The food is excellent, the drink is splendid, At dinner, snack time, and supper. I say in truth, without doubt, There is no land on earth its equal. Indeed, there is no land under heaven Which has so much joy and bliss. Many a pleasing sight is there; It is always day, there is no night. There is no conflict or strife; There is no death, but life forever; There is no lack of food or clothing; There no woman is angry at no man; There is no snake, wolf, or fox; No horse, cow or ox; There is no sheep, no swine, no goat; There is no dirt, God knows, Nor horse-breeding farm nor stud farm. The land is full of other goods. There is no fly nor flea, nor louse, In clothing, village, bed or house. There is no thunder, no hail, There is no vile worm nor snail, And no storm, rain nor wind. There no man nor woman is blind, But all is play, joy and mirth; Well is it for him who can be there! There are rivers great and fine Of oil, milk, honey and wine; Water there serves no purpose Except to be looked at and to wash with. There is all manner of fruit; All is amusement and delight. A very lovely abbey is there Of gray and white monks. There are private rooms and large halls; The walls are all of pies, Of meat, of fish, and rich food, The most pleasing that a person can eat. All the shingles are cakes made of flour, On the church, the cloister, and the hall. The pegs are fat sausages, Rich food fit for princes and kings. One cannot eat enough of them, And can eat justifiably, without blame. Everything is shared by young and old, By the proud and fierce, meek and bold. There the cloister is lovely and full of light, Spacious and long, of pleasant sight. All the pillars of that cloister Are made out of crystal, With their base and capital Of green jasper and red coral. In the cloister garden there is a tree Very pleasant to see. The root is ginger and galingale; The shoots are all setwall. The flowers are choice maces, The bark is cinnamon of sweet odor, The fruit are cloves of fine taste. There is no lack of cubebs. There are roses of red color And lilies pleasant to see. They never wither by day or night; This has to be a sweet sight! There are four springs in the abbey, Of ointment and healing potion, Of balm and spiced, sweet wine, Always flowing to true profit, They drench all the soil there, Precious stones and gold. There is sapphire and pearl, Carbuncle and aster, Emerald, ligure, and prasine, Beryl, onyx, topaz, Amethyst and chrysolite, Chalcedony and hepatite. There are many and plentiful birds: Song thrush, thrush, nightingale, Lark and golden oriole And other birds without number Which never, in keeping with their power, stop Singing merrily day and night. I’ll cause you to know still more: The geese roasted on the spit Fly to that abbey, God knows, And cry out: „Geese, all hot, all hot!” They bring along plenty of garlic, The best prepared that one can see. The larks — this is well known — Land in a person’s mouth, Having been very well prepared in the stewpot, Powdered with cloves and cinnamon. Nothing is said about drink, Just take plenty, with no trouble. When the monks go to Mass All the windows which are of glass Turn into bright crystal To give the monks more light. When the Mass has been said And the books put away, The crystal turns [back] into glass, The state in which it was before. Each day the young monks Go out to play after dinner. There is no hawk or bird so swift That flies better through the air Than the monks, high spirited, With their sleeves and their hoods. When the abbot sees them fly, He considers it a great joy; But nevertheless, all the same, He commands them to land for evensong. The monks do not land, But fly further, in a rush. When the abbot sees for himself That his monks fly away from him, He takes a maiden of the company And turns up her white behind And beats the small drums with his hand To make the monks alight on land. When his monks see [him do] that, They fly down to the maid And go all around the wench And pat all her white behind And then, after their labor, Go meekly home to drink and go to their collation, A very lovely procession! There is another abbey nearby, In truth, a lovely, large nunnery, Up a river of sweet milk, Where there is a great quantity of silk. When the summer day is hot, The young nuns take a boat And betake themselves onto that river, With both oars and rudder. When they are far from the abbey, They take off their clothes in order to play And they leap down into the water And skillfully set about swimming. The young monks, who see them, They get themselves up and hasten out And come to the nuns quickly, And each monk takes one for himself, And they quickly carry off their prey To the great gray abbey And teach the nuns a prayer With „raised leg” up and down. The monk who wants to be a good stallion And who knows how to wear his cowl properly, He shall have, without objection, Twelve wives each year, All through right and not through privilege, To amuse himself with. And the monk who sleeps best And gives his body entirely over to rest, For him there is hope, God knows, To quickly become father Abbot. Whoever wants to come to that land Must do a very great penance: Seven years in swine’s dung He must wade, well may you understand, All the way up to his chin, So he can deserve this land. Gentlemen good and courteous, May you never depart from this world Until you hazard your luck And try that penance, So that you can see that land And never more return from it. Let us pray God that it may be so, Amen, pur Seint Charitée. |
Cu toată tihna ce-ţi dă ghes, Cel mult o poamă de cules; Nu tu palat, nu tu umbrar, Iar de ţi-e sete, apă doar. Sau, ca să-ţi treacă de urât, Ilie şi Enoh, atât. Alături de doi sfinţi mereu Nu prea aş fi în largul meu! De vrei să bei, să te hrăneşti, Cokagyne nu-ţi cere să munceşti. De mesele de peste zi, De băuturi, nu te-ngriji! Poţi colinda în lung şi-n lat, Eu unul sunt încredinţat Că nu vei mai putea afla Atât huzur altundeva. Aici îmbietoare-s toate; E veşnic zi, nu-i nicicând noapte. De certuri nu s-a pomenit, Iar viaţa-i fără de sfârşit. Mâncare, straie-s din belşug Şi de gâlceavă soţii fug. Nu vezi nici şerpi, nici lupi, nici oi, Mârţoage, cai sau vaci şi boi. Sunt, poate porci sau capre? Aşi! Nu sunt încalte nici rândaşi! De cai nu-s grajduri nicăieri, În schimb sunt alte mângâieri. Nu-s purici în cămăşi sau pat, Din casă muştele-au plecat, Zăpadă nu-i, furtună nu-i, Nu-s melci la casa omului! Pe-aici nici ploile cu vânt Nu se abat, nici orbi nu sunt. Ferice-i cel ce-a nimerit Pe-ostrovu-acesta însorit! Nu-i râu ca să nu fie plin Cu lapte, miere, unt sau vin. Apa ce rost ar mai avea Decât doar să te speli în ea? Pometu-i încărcat de roadă Ce-aşteaptă-n gură să îţi cadă. E-o mângră mănăstire-aici Cu mulţi călugări albi, voinici Ce-arhondarice sau cerdac! Pereţii sunt din cozonac, Din carne, peşte fără os, Cum nu se poate mai gustos. Pe case şi lăcaşuri sfinte, În loc de draniţă, plăcinte; Prin colţuri, turle de budincă De cea din care regi mănâncă. Poftească-oricine, dar, să ia Şi să mănânce cât o vrea. De-a valama-s toate pentru toţi, Mari, mici, graşi, slabi, bătrâni, nepoţi. Se-nalţ-aici şi-o mănăstire, Bogată, mândră peste fire. Coloanele-i sunt de cleştar, Juri că în soare-s stâlpi de jar, Iar grinzile, până-n tavan, Sunt de jasp verde şi mărgean. În mijlocul unei livezi E-un pom – te-mbată când îl vezi! Ghimbir îi este rădăcina, Şi odolean plăcut tulpina; Pe ramuri cresc flori de nucşoară Iar coaja-i e din scorţişoară. Rodeşte numai micşunele, Mirozne – nu mai scapi de ele! De purpură sunt trandafirii, Odăjdii de omăt au crinii; Ei înfloresc noapte şi zi, Doar ochi să ai spre a-i privi! La număr patru sunt izvoare De sănătate-aducătoare, Ca vinul tămăduitor, Ni-s de priinţă tuturor. Iar ţărmurile sunt lucrate Din aur şi din nestemate. Găseşti aici mărgăritar, Safir, granat roşu, cleştar, Onix şi ametist, opal, Smaragd de-un verde-aprins sau pal, Heliotrop şi hematit. Pe ramuri, numai păsărele: Sturzi, piţigoi şi filomele, Ciocănitori şi ciocârlii – Cum să le numeri când sunt mii? Aici în fiecare clipă Un cântec nou se infiripă. Altă minunăţie mare: Un stol de gâşte în frigare, Zburând şi gâgâind mereu: „Sunt friptă, zău! Şi eu! Şi eu!” Grozavă-i gâsca cu mujdei Nici nu e alta-n felul ei; Iar ciocârlia-ţi pică-n gură Gătită gata ca friptură, Cu sos, cu ceapă rumeioară Şi pulbere de scorţişoară. Şi… bei cât vrei; cât despre plată, N-o cere nimeni, niciodată. De liturghie dacă sună Şi cei călugări se adună, Cleştar apare la fereastră Ca ei să poată să citească; Apoi, când slujba s-a sfârşit, Şi fraţii cărţile închid, În locul fostului cleştar, În geam apare sticla iar. Călugării aleargă-n cete În curte ca să se desfete; Cu chipurile râzătoare, Înveşmântaţi în lungi sutane, Pe un tăpşan îmbietor, Întrec şi şoimu-n zburda lor. Abatele, şi el, mai-mai Să intre-n veselul alai. Şi-acum, hai înapoi, căci, iată, Vecernia va-ncepe-ndată. Ci ei din joacă nu se-opresc, Care-ncotro se răspândesc! Abatele – pe urma lor; deodată, În drum el întâlneşte-o fată Şi-i dezgoleşte dalbul spate Şi ca-ntr-o tobă-ncepe-a bate. Văzând călugării isprava, Se strâng în jurul ei degrabă Şi cată, care mai de care, Să o lovească pe spinare. Aşa-şi începe ziua, bând Pân’ la al doilea priveghiu, când Alaiul de monahi se-ndreaptă Spre masă-ntinsă ce-i aşteaptă. La numai câţiva paşi de ei E-o mânăstire de femei – Pe-un râu de lapte-i aşezată Şi-i plină de mătăsuri toată. De-i vară şi e zi cu soare, Măicuţele mai sprinteioare Cu bărcile pe râu plutesc, Ori lopătează, ori cârmesc; Şi cum li-e gândul doar la joacă, Nu trece mult şi se dezbracă Şi, azvârlindu-se-n râu toate, Încep hoţoaicele să-noate. Pe cărăruia cea mai dreaptă, ’Ntr-acolo fraţii se îndreaptă, Dau buzna peste surioare, Şi-alege una fiecare, Apoi, ca nimeni să nu-i vadă, Îşi duc în chilioare prada. Aici le-nvaţă să se-nchine, Trebăluind cu e mai bine. Călugărul (de nu-i eunuc Şi e stăpân pe-al său cauc), ’Ntr-un singur an poate avea Zece femei, pe legea mea! E dreptul lui şi nu răsplată Prin rugăciune câştigată. Doar cei ce-s prinşi de somn în mreji Şi noaptea nu sunt nicicând treji Mai trag nădejde că-ntr-o zi Abaţi la mănăstire-or fi. Dacă vă-mbie astă ţară, V-aşteaptă ispăşire-amară: Se cer ani şapte încheiaţi În bălegar de porc să staţi; Vă afundaţi până în gât Şi veţi răzbate negreşit. O, lorzi cu suflet bun şi blând! Nu veţi ajunge-aici niciând De n-o să treceţi, cum am spus, Prin ispitirea de mai sus. Odat-ajunşi aici şi voi, N-o să vă-ntoarceţi înapoi! Iar ca să se întâmple-aşa, Nu conteniţi a vă ruga. |
| traducere de Leon Leviţchi |