19 apr.
„Intimations of Immortality (From Recollections of Early Childhood)” de William Wordsworth
| There was a time when meadow, grove, and stream, The earth, and every common sight, To me did seem Apparelled in celestial light, The glory and the freshness of a dream. It is not now as it hath been of yore;– Turn wheresoe’er I may, By night or day, The things which I have seen I now can see no more. |
A fost un timp când pajişti, crâng, pâraie, Ogor, priveliştile toate, ’Mi păreau în straie De vis înveşmântate, În prospeţime, în lumini bălaie. Azi ele nu mai sunt ca în trecut; Oriunde-aş mai privi, Noapte sau zi, Nu le mai văd aşa cum le-am văzut. |
| The Rainbow comes and goes, And lovely is the Rose, The Moon doth with delight Look round her when the heavens are bare, Waters on a starry night Are beautiful and fair; The sunshine is a glorious birth; But yet I know, where’er I go, That there hath past away a glory from the earth. |
Şi-acum ies curcubeie, Nasc galeşe-azalee, Cu drag şi Luna cată În juru-i când sunt bolţile senine Şi-n noaptea înstelată Apele-s line; Iar zorii tot superbe naşteri sunt; Dar orişunde-aş fi să fiu, eu ştiu Că s-a mai stins un farmec pe pământ. |
| Now, while the birds thus sing a joyous song, And while the young lambs bound As to the tabor’s sound, To me alone there came a thought of grief: A timely utterance gave that thought relief, And I again am strong: The cataracts blow their trumpets from the steep; No more shall grief of mine the season wrong; I hear the Echoes through the mountains throng, The Winds come to me from the fields of sleep, And all the earth is gay; Land and sea Give themselves up to jollity, And with the heart of May Doth every Beast keep holiday;– Thou Child of Joy, Shout round me, let me hear thy shouts, thou happy Shepherd-boy! |
Acum când păsări cântă cu-nfocare, Şi ca-n zvon de darabană Sar mieluţii la hârjoană, Doar eu bătut de gândul negru sunt; Dar parcă-un glas mi-alin-amarul gând, Şi-s iarăşi tare… Prin râpi, cascade ca din surle sună; Că sufăr anotimpul vină n-are; Ecouri vin buluc din depărtare, Asupră-mi boarea somnului se-adună, Şi râde firea toată; Mări şi glie Sunt doldora de voioşie, Şi, cu Florar odată, Orice jivină se desfată; Tu să mă laşi Gureş zburdând în juru-mi să mi te ştiu, ferice păstoraş! |
| Ye blessed Creatures, I have heard the call Ye to each other make; I see The heavens laugh with you in your jubilee; My heart is at your festival, My head hath its coronal, The fulness of your bliss, I feel–I feel it all. Oh evil day! if I were sullen While Earth herself is adorning, This sweet May-morning, And the Children are culling On every side, In a thousand valleys far and wide, Fresh flowers; while the sun shines warm, And the Babe leaps up on his Mother’s arm:– I hear, I hear, with joy I hear! –But there’s a Tree, of many, one, A single Field which I have looked upon, Both of them speak of something that is gone: The Pansy at my feet Doth the same tale repeat: Whither is fled the visionary gleam? Where is it now, the glory and the dream? |
Făpturi ferice, ascultam cum sună Chemările-ntre voi, şi parc-aud Cum pentru voi şi cerurile râd; Inima mea petrece împreună Cu voi, şi port şi eu pe cap cunună. De-aş fi posac nici ziua n-ar fi bună! Când glia chiar scump strai Îmbracă-n zori de mai, Şi când copiii strâng Din văi, din crâng, De peste tot, flori noi, învoalate, Când soare cald e, Iar pruncii vor spre-al mamei piept să salte, – Aud, aud, voios aud! Dar e un Pom în codrul necuprins, Şi-un singur Câmp ce contemplam, întins, Iar ele-mi spun de lucruri ce s-au stins; Din ierbi, o violetă Acelaşi basm repetă; Unde-a zburat clipinda fantazie? Azi nimbul, visul unde pot să fie? |
| Our birth is but a sleep and a forgetting: The Soul that rises with us, our life’s Star, Hath had elsewhere its setting, And cometh from afar: Not in entire forgetfulness, And not in utter nakedness, But trailing clouds of glory do we come From God, who is our home: Heaven lies about us in our infancy! Shades of the prison-house begin to close Upon the growing Boy, But He beholds the light, and whence it flows, He sees it in his joy; The Youth, who daily farther from the east Must travel, still is Nature’s Priest, And by the vision splendid Is on his way attended; At length the Man perceives it die away, And fade into the light of common day. |
Ni-i naşterea doar somn, doar o uitare; Iar sufletul – al vieţii noastre astru – S-a stins altunde, şi apare Din hău-albastru… Dar nici de tot uitaţi, Nici despuiaţi, Ci din cuib sfânt, purtând un nimb sublim, Din pronie venim… Ne scaldă cerul anii de pruncie! Umbre de temniţi însă prind să-ntine Copilul care creşte, Dar el, privind sorgintea-i de lumine, Se veseleşte; Cei juni, deşi mereu spre-apus călcând, Ai firii preoţi încă sunt, Şi-a viselor splendoare li-i călăuzitoare, cei maturi văd lumina cum declină, Pălind ca, seara, orişice lumină. |
| Earth fills her lap with pleasures of her own; Yearnings she hath in her own natural kind, And, even with something of a Mother’s mind, And no unworthy aim, The homely Nurse doth all she can To make her Foster-child, her Inmate Man, Forget the glories he hath known, And that imperial palace whence he came. |
Ce-i place ei, ţărâna strânge-n poală; Dorinţi fireşti având, de bună seamă, Ba-i grijulie, chiar, precum o Mamă, Şi n-are rele ţinte Ci vrea, ca fiece Dădacă, Pe Înfiatul prunc şi pe bărbat să-i facă Să-şi uite vremile de fală, Şi-i împărătesc palatul de sorginte. |
| Behold the Child among his new-born blisses, A six years’ Darling of a pigmy size! See, where ‘mid work of his own hand he lies, Fretted by sallies of his mother’s kisses, With light upon him from his father’s eyes! See, at his feet, some little plan or chart, Some fragment from his dream of human life, Shaped by himself with newly-learned art; A wedding or a festival, A mourning or a funeral; And this hath now his heart, And unto this he frames his song: Then will he fit his tongue To dialogues of business, love, or strife; But it will not be long Ere this be thrown aside, And with new joy and pride The little Actor cons another part; Filling from time to time his „humorous stage” With all the Persons, down to palsied Age, That Life brings with her in her equipage; As if his whole vocation Were endless imitation. |
Priviţi copilul: pui mai vesel nu-i! Un boţ de şase ani, preascump odor! Cum singur, vezi, se joacă pe covor, Strivit de sărutarea mamei lui Şi sub al tatei ochi privighetor! O schiţă, vezi, parc-a trasat pe jos: Crâmpei de vis despre umana viaţă, Un lucru nou, al său, meşteşugos; O nuntă, sau o sărbătoare, Un doliu sau o-nmormântare; Azi, astea le învaţă – Din ele-şi ţese cântul… Îşi va struni cuvântul Apoi, pentru negoţuri, gâlceavă sau iubire; Dar, iute, tot ce-a fost Uitat are să fie, Şi vesel cu mândrie, Micul actor deprinde noi roluri de pe rost; Umplând, de-a rândul, „Panorama-i vie” Cu personaje, pân’ la moşnegie, Care-n caleaşca vieţii au să vie; De parcă-ntreaga lui vocaţie, E-o nesfârşită imitaţie. |
| Thou, whose exterior semblance doth belie Thy Soul’s immensity; Thou best Philosopher, who yet dost keep Thy heritage, thou Eye among the blind, That, deaf and silent, read’st the eternal deep, Haunted for ever by the eternal mind,– Mighty Prophet! Seer blest! On whom those truths do rest, Which we are toiling all our lives to find, In darkness lost, the darkness of the grave; Thou, over whom thy Immortality Broods like the Day, a Master o’er a Slave, A Presence which is not to be put by; Thou little Child, yet glorious in the might Of heaven-born freedom on thy being’s height, Why with such earnest pains dost thou provoke The years to bring the inevitable yoke, Thus blindly with thy blessedness at strife? Full soon thy Soul shall have her earthly freight, And custom lie upon thee with a weight Heavy as frost, and deep almost as life! |
Tu care-ascunzi sub omenescul strai Ce suflet fără margini ai – Tu, Mag suprem; tu al filosofiei Ered etern! tu printre orbi viu sfeşnic Scrutând, surd, mut, adâncul veşniciei, Cutreierat de cugetul cel veşnic – Ochi proslăvit! Vânjos profet! În care-acele adevăruri şed, Ce viaţă-ntreagă le cătăm gemând, Pierduţi ca-n beznă, beznă de mormânt – Tu, cel ce-asupră-ţi nemurirea ta E ca un far pe toţi iluminând, Un ce prezent, ce nu-i chip a-l uita – Tu fraged prunc, dar vrednic de-osanale, Născut sub cerul libertăţii tale, De ce cu-atâtea straşnice strădanii Faci să se-njunge-n jugul silnic anii, Şi te-nvrăjbeşti cu zestre ta, măreaţă?… Curând şi duhu-ţi s-o-nfrăţi cu glia, Şi rău te va strivi monotonia Grea cât un ger, şi-adâncă mai cât viaţa! |
| O joy! that in our embers Is something that doth live, That nature yet remembers What was so fugitive! The thought of our past years in me doth breed Perpetual benediction: not indeed For that which is most worthy to be blest– Delight and liberty, the simple creed Of Childhood, whether busy or at rest, With new-fledged hope still fluttering in his breast:– Not for these I raise The song of thanks and praise; But for those obstinate questionings Of sense and outward things, Fallings from us, vanishings; Blank misgivings of a Creature Moving about in worlds not realised, High instincts before which our mortal Nature Did tremble like a guilty Thing surprised: But for those first affections, Those shadowy recollections, Which, be they what they may, Are yet the fountain light of all our day, Are yet a master light of all our seeing; Uphold us, cherish, and have power to make Our noisy years seem moments in the being Of the eternal Silence: truths that wake, To perish never; Which neither listlessness, nor mad endeavour, Nor Man nor Boy, Nor all that is at enmity with joy, Can utterly abolish or destroy! Hence in a season of calm weather Though inland far we be, Our Souls have sight of that immortal sea Which brought us hither, Can in a moment travel thither, And see the Children sport upon the shore, And hear the mighty waters rolling evermore. |
În spuză-ne fierbinte Sunt lucruri ce nu mor, Ah, bine-i să ţii minte Ce-i grabnic pieritor! Gândind la anii noştri duşi pe rând, L-aş proslăvi, dar nu binecuvânt Ce proslăvit s-ar cuveni să fie: Huzurul, libertatea, crezul sfânt, Vibrant sau molcom ce-n copilărie Cu proaspete nădejdi în piept ne-adie, – Nu toate-acestea caut În imnuri să le laud, Ci dârzele-înfruntări ce-încăierară A mele minţi cu fapte din afară, Ruini menite să dispară; Seci temeri presimţite de-o Făptură Mişcându-se-ntr-o lume ei străină, Porniri ce muritoarea-ne Natură Ne-o-nspaimă ca o dovedită vină; – Dar nu şi-ntâiele iubiri, Pâlinde amintiri. Ce, oricum ar fi ele, Pe-al vieţii noastre cer sunt totuşi stele, Şi-s totuşi, către tot ce văd un far, Un ghid blajin, transfigurând ai mei Ani tumultoşi, încât vii clipe par Din Vecii-Muţi: – un pururi treaz temei Nepieritor… Nici om smintit, nici om nepăsător, Bărbat ori făt de-ar fi, Nimic de bucurii duşmănitor În stare nu-i de tot a le stârpi! Într-un răgaz de tihnă aşadar, Zărim acele făr’de moarte ape – Chiar când nu ni-s aproape – Ce-aici ne-adus-au, şi măcar Spre ele-o clipă duhul ni-i drumar, Pe ţărmi să vadă cum se joacă prunci, S-auză-al undei vuiet – ca pe-atunci… |
| Then sing, ye Birds, sing, sing a joyous song! And let the young Lambs bound As to the tabor’s sound! We in thought will join your throng, Ye that pipe and ye that play, Ye that through your hearts to-day Feel the gladness of the May! What though the radiance which was once so bright Be now for ever taken from my sight, Though nothing can bring back the hour Of splendour in the grass, of glory in the flower; We will grieve not, rather find Strength in what remains behind; In the primal sympathy Which having been must ever be; In the soothing thoughts that spring Out of human suffering; In the faith that looks through death, In years that bring the philosophic mind. |
Cântaţi deci, păsări, viers desfătător! Şi, ca-n zvon de darabană Mieii vază-şi de hârjoană! Vom fi şi noi, ca-n vis, în ceata lor De trişcari, dănţuitori Ce simt azi ca şi-alte ori Veselii lui mai fiori! – Chiar dacă raza, vie altădată, Ochilor mei pe veci le-a fi luată, Chiar dacă-n veci mi-umbri-vor norii Splendoarea ierbii, semeţia fiorii, Leac vom găsi, să nu ne doară, În ce păstrăm de-odinioară; În amintirea ce mângâie, Şi va mereu să ne rămâie, În blânde gânduri ce ţâşnesc Dintru aleanul pământesc, În crezul care moartea chiar străbate În ani de filozofică etate… |
| And O, ye Fountains, Meadows, Hills, and Groves, Forebode not any severing of our loves! Yet in my heart of hearts I feel your might; I only have relinquished one delight To live beneath your more habitual sway. I love the Brooks which down their channels fret, Even more than when I tripped lightly as they; The innocent brightness of a new-born Day Is lovely yet; The Clouds that gather round the setting sun Do take a sober colouring from an eye That hath kept watch o’er man’s mortality; Another race hath been, and other palms are won. Thanks to the human heart by which we live, Thanks to its tenderness, its joys, and fears, To me the meanest flower that blows can give Thoughts that do often lie too deep for tears. |
Şi, o, voi pajişti, dealuri, crâng, izvoare, Nu-i fiţi iubirii noastre cobitoare! Deşi în sinea-mi simt c-aţi fi în stare; Căci m-am lipsit de unică-ncântare De a vă şti monarhii vieţii mele. Iubesc azi larma gârlelor de-acasă Mai mult decât când eu zburdam ca ele; Curata zare-a zorilor acele E tot frumoasă… Toţi norii, când stă soarele s-apună, Se-ncearcănă ca ochiul ce se cască Scrutând vremelnicia omenească; – O altă luptă… încă o cunună… Slăvească-şi omul inima dintrânsul Cea veselă, duioasă, temătoare, Căci mulţumită ei, şi-un fir de floare Inspiră gânduri mai adânci ca plânsul. |
| William Wordsworth | traducere de Tudor Dorin |