Imaginaţi-vă doi negustori, fiecare oferind la schimmb câte un produs. Între ei există un arbitru care este atât de hotărât să aranjeze un schimb corect încât, dacă el consideră că un produs are o valoare mai mică decât celălalt, proprietarul produsului mai ieftin va trebui să adauge diferenţa, în bani peşin, în cadrul schimbului. Ambii negustori pun simultan în pălăria arbitrului o mână cu o sumă mică de bani. Dacă sunt de acord cu evaluarea, dau drumul banilor în pălărie, dacă nu, îi ţin în mână. Schimbul are loc doar dacă ambii negustori sunt de acord, caz în care arbitrul este recompensat pentru corectitudinea sa prin păstrarea banilor depuşi garanţie. Dacă doar un negustor e de acord, acesta ia toţi banii din pălărie, iar arbitrul şi celălalt negustor nu iau nimic. Acesta este un joc atestat încă de la mijlocul secolului al XVII-lea şi denumit „hand in cap” („mâna în pălărie”).

În timp, denumirea jocului a devenit „hand-in-cap”, „hand i’cap”, „handicap„.

Pe un principiu similar, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea au apărut cursele de cai de tip handicap, în care caii evaluaţi mai bine primeau o greutate în plus, astfel încât şansele să fie egalizate.

Astfel, pe la sfârşitul secolului al XX-lea, „handicap” a ajuns să însemne greutate în plus, de unde a derivat ulterior sensul referitor la dizabilităţi.