Verbul a (se) speria are origine incertă, cea mai probabilă variantă fiind un latinesc derivat din pavor („stare de groază, provocată de imagini terifiante, în timpul somnului”). Primul sens se referă la „a (se) umple de frică, de spaimă”, fiind sinonim cu a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. Valoarea tranzitivă înseamnă „a face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă”, iar prin restrângere de sens, are în vedere acțiunea de „a stârni un animal din culcuș”.

Sunt destul de numeroase expresiile în care apare: se sperie și de umbra lui se spune despre o ființă foarte fricoasă, a-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul înseamnă a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi. Tot astfel, a speria lupul cu pielea oii presupune a încerca zadarnic să intimidezi pe cineva. În afară de acestea, termenul are și o conotație pozitivă, folosită mai ales în registrul familiar, similară cu a fi surprins sau a uimi, a ului (prin splendoare, frumusețe, calități), de unde locuțiunea de speriat (ieșit din comun, uimitor; extraordinar).

Continuare »

Verbul a paria vine din franțuzescul parier şi înseamnă, pe de o parte, „a face (sau a pune) pariu, rămășag sau prinsoare (de obicei pe o sumă de bani)”. Pe de altă parte, se referă la „a participa la anumite jocuri de noroc, în special la curse de cai, angajând sume de bani”. Sinonimele folosite în registrul popular sunt a se lega, a se prinde, chiar și arhaicul a se rămăși.

Pornind de la aceste accepții, nu este greu de presupus celălalt sens, oarecum figurat: „a afirma cu siguranță, a fi sigur”. Sunt situații în care putem avea siguranța opiniilor și lucrurilor pe care le ştim cu certitudine, dar experiența ne demonstrează că, de cele mai multe ori, e bine să nu pariezi în viață pe prea multe lucruri. Percepțiile noastre pot fi diferite de realitatea brută, ne putem înșela, putem face erori în judecată, prin urmare cred că e bine să fim rezervați în a considera că adevărurile pe care le deținem sunt absolute.

Continuare »

Toată lumea crede că ştie ce este o ironie. De fapt, chestiunea e destul de încâlcită. Mai ales la americani.

„Ironic” nu înseamnă „ghinionist”, „interesant” sau „întâmplător”, deşi aceşti termeni deseori sunt folosiţi interşanjabil în Statele Unite. Şi această folosire greşită nu i-a ocolit nici pe lingvişti.

Cert este că incertitudinea legată de definiţia termenului „ironic” persistă şi e veche de zeci de ani. „Ironic” este pe lista de 58 de termeni frecvent folosiţi greşit în limba engleză, întocmită de lingvistul Steven Pinker de la Harvard, şi se află în topul cuvintelor cele mai accesate în varianta online a dicţionarului Merriam-Webster.

Prin urmare ce înseamnă ironia cu adevărat şi de unde vine confuzia asta? O parte a stării de ambiguitate provine din faptul că sunt nu mai puţin de trei definiţii ale termenului în unele dicţionare. Este vorba despre ironia socratică (metodă filozofică antică) şi ironia dramatică (tehnică retorică şi literară), dar definiţia care ne interesează – şi care este cea mai dezbătută – este ironia situaţională. Aceasta survine, aşa cum o defineşte Oxford English Dictionary, atunci când „o situaţie sau un eveniment par deliberat contrare cu ceea ce se aşteaptă şi adesea sunt amuzante într-un mod neaşteptat.”

Importantă, conform puriştilor, este partea deliberat contrară – ca o situaţie să fie ironică, trebuie să fie opusul a ceea ce se aşteaptă, nu doar o coincidenţă amuzantă.

Nu toţi lingviştii au totuşi această viziune limitată. Campionii sporirii limbajului fluid, Merriam-Webster argumentează că cei care folosesc „ironic” cu sensul de „întâmplător” nu greşesc, de fapt, ci nu fac decât să fie pionieri. Editorii spun: „Termenul ironie se aplică evenimentelor care sunt întâmplătoare şi, în vreme ce unii consideră că e o folosire incorectă, e doar una nouă.”

Working at an airline ticket counter, Jim pulled up a passenger’s reservation that showed his name as „Cole, Pheven.”

„I’d like to be certain our information is correct,” I said to him. „What is your first name?”

„It’s Stephen,” he replied. „I hope the reservation agent got it right. I told him it’s spelled with a ph.”

Iată câteva amănunte pentru pasionaţi: Noah Webster, autorul Dicţionarului american al limbii engleze (1828), a inventat termenul „imigrate”. A luat un cuvânt deja existent – de fapt, toate variantele lui „migrate”, inclusiv „commigrate”, „transmigrate”, „emigrate” şi „remigrate” – şi l-a transformat subtil, dar profund. A făcut asta având la bază studiul îndelung al originii termenilor şi experienţa sa istorică de naţionalist american înfocat. Astfel, a creat „definiţii care nu mai apăruseră niciodată într-un dicţionar al limbii engleze,” scrie cărturarul Neil Larry Shumsky.

Ceea ce a făcut Webster a fost să creeze „spaţiu, timp şi să propună trăsături fundamentale ale migraţiei”. Shumsky urmăreşte schimbările din dicţionarul mai puţin cunoscut al lui Webster din 1806, A Compendious Dictionary of the English Language, care urma în mare parte definiţiile din Dicţionarul limbii engleze al lui Samuel Johnson din 1755.

Continuare »