11 ian.
„Winter” de James Thomson
| Mean while, the Leaves, That, late, the Forest clad with lively Green, Nipt by the drizzly Night, and Sallow-hu‘d, Fall, wavering, thro‘ the Air; or shower amain, Urg‘d by the Breeze, that sobs amid the Boughs. Then list‘ning Hares foesake the rusling Woods, And, starting at the frequent Noise, escape To the rough Stubble, and the rushy Fen. Then Woodcocks, o‘er the fluctuating Main, That glimmers to the Glimpses of the Moon, Stretch their long Voyage to the woodland Glade: Where, wheeling with uncertain Flight, they mock The nimble Fowler‘s Aim. – Now Nature droops; Languish the living Herbs, with pale Decay: And all the various Family of Flowers Their sunny Robes resign. The falling Fruits, Thro‘ the still Night, forsake the Parent-Bough, That, in the first, grey, Glences of the Dawn, Looks wild, and wonders at the wintry Waste. |
Iar frunzele-ntre timp, Ce-n verde viu pădurea le-mbrăcase, De-ai nopţii stropi pişcate, şi livide, Cad rar şi-ncet, sau ca o ploaie iute, Când vântul, suspinând prin crengi, le smulge. Apoi fricoşii iepuri lasă crângul Şi, tresărind la zgomote, aleargă Spre mirişti aspre sau spre bălţi cu trestii; Sitari, peste întinderi mişcătoare, Ce scânteiază la lumina lunii, Mai vin o dată spre poieni de codri, Şi, dând ocol, îşi râd de pădurarul Cu arcu-ntins. Natura-ngenunchează, Şi ierburile lâncezesc, bolnave, Şi-a florilor familii felurite Îşi pierd vestmântul însorit. Iar noaptea, Cad poame şi se rup de creanga mamă, Ce-n zori, la primul licăr sur, arată Pustie, şi se miră de ruină-i. |
| Late, in the louring Sky, red, fiery, Streaks Begin to flush about; the reeling Clouds Stagger with dizzy Aim, as doubting yet Which Master to obey: while rising, slow, Sad, in the Leaden-colour‘d East, the Moon Wears a bleak circle round her sully‘d Orb. Then issues forth the Storm, with loud Control, And in the thin Fabrick of the pillar‘d Air O‘erturns, at once. Prone, on th‘uncertain Main Descends th‘Etherial Force, and plows its Waves, With dreadful Rift: from the mid-Deep, appears, Surge after Surge, the rising, wat‘ry, War. Whitening, the angry Billows rowl immense, And roar their Terrors, thro‘ the shuddering Soul Of feeble Man, amidst their Fury caught, And, dash‘d upon his Fate. Then o‘er the Cliff, Where dwells the Sea-Mew, unconfin‘d, they fly, And, hurrying, swallow up the steril Shore. |
Târziu, pe cerul negru, pete roşii Prind a ieşi, iar nori în rotocoale Se-nvălmăşesc pierduţi, de parcă n-ar şti Cui să se-nchine; şi, suind alene Şi trist, pe-al bolţii plumb se vede luna, Purtând un palid cerc pe globu-i sumbru. Năvalnic, se porneşte-apoi furtuna, Şi, slabă, a văzduhului stihie Se surpă. Peste mare se coboară Eterul cu puterea lui, şi-o ară Şi-o spintecă, iar din adânc se-nalţă, Tălăzuind, a apei bătălie. Imense, albe valuri îşi dau pinteni, Vuind cumplit în speriatul suflet Al omului plăpând, prins între fúrii, Bătut de sorţi; şi peste stânci, pe care Stă pescăruşul, vin nestăvilite Şi-n grabă înghit uscatul de pe ţărmuri. |
| The Mountain growls; and all its sturdy Sons Stoop to the Bottom of the Rocks they shade: Lone, on its Midnight-Side, and all aghast, The dark, way-faring, Stranger, breathless, toils, And climbs against the Blast – Low, waves the rooted Forest, vex‘d, and sheds What of its leafy Honours yet remains. Thus, struggling thro‘ the dissipated Grove, The whirling Tempest raves along the Plain; And, on the Cottage thacht, or lordly Dome, Keen-fastening, shakes ‗em to the solid Base. Sleep, frighted, flies; the hollow Chimney howls, The Windows rattle, and the Hinges creak. |
Chiar munţii gem, iar fiii lor cei zdraveni Spre poala stâncii de sub ei se-ndoaie; Din miază-noapte, gâfâind şi singur, Drumeţul urcă greu prin vijelie… Pădurea, vânzolindu-se, îşi pierde Ce mai avea din slava ei de frunze. Astfel, luptând prin crâng şi zgâlţâindu-l, Furtuna trece-n muget spre câmpie. Bordei cu paie sau conac domnesc, Le scutură vârtos, din temelie; Se-ascunde somnul; hornuri urlă, goale; Troznesc ferestre, joacă balamale. |
| Lo! from the livid East, or piercing North, Thick Clouds ascend, in whose capacious Womb, A vapoury Deluge lies, to Snow congeal‘d: Heavy, they roll their fleecy World along; And the Sky saddens with th‘impending Storm. Thro‘ the hush‘d Air, the whitening Shower descends, At first, thin-wavering; till, at last, the Flakes Fall broad, and wide, and fast, dimming the Day, With a continual Flow. See! sudden, hoar‘d, The Woods beneath the stainless Burden bow, Blackning, along the mazy Stream it melts; Earth‘s universal Face, deep-hid, and chill, Is all one, dazzling, Waste. The Labourer-Ox Stands cover‘d o‘er with Snow, and then demands The Fruit of all his Toil. The Fowls of Heaven, Tam‘d by the cruel Season, croud around The winnowing Store, and claim the little Boon, That Providence allows. The foodless Wilds Pour forth their brown Inhabitants; the Hare, Tho‘ timorous of Heart, and hard beset By Death, in various Forms, dark Snares, and Dogs, And more unpitying Men, the Garden seeks, Urg‘d on by fearless Want. The bleating Kind Eye the bleak Heavens, and next, the glistening Earth, With Looks of dumb Despair; then sad, dispers‘d, Dig, for the withr‘d Herb, thro‘ Heaps of Snow. |
Din răsăritul pal, din nordul crâncen, Nori groşi apar, şi-n sânul lor cu toane Ei poartă abur, devenit zăpadă; Grei, îşi rostogolesc miţoasa lume, Şi ceru-i trist, căci se presimte viscol. Prin aer, calm, coboară grindini albe; Întâi, doar stropi mărunţi, pe urmă fulgii: Cad iute, larg; iar ziua-i cenuşie De ninsul ne-ntrerupt. Cărunte crânguri Se-apleacă sub povara-i pură, care, Topindu-se-n pâraie, se-nnegreşte; Pământul, cu ascunsa-i faţă rece, E-un orbitor deşert. Stă boul trudnic Sub învelişul de omăt, şi-şi cere Răsplata muncii. Păsările bolţii, De iarnă îmblânzite, se strâng roată, Bătând din aripi, şi cerşesc tainul De ceruri dat. Pădurea, fără hrană, Şi-a scos locuitorii. Bieţii iepuri, Deşi fricoşi şi-ameninţaţi de-a pururi De moarte-n fel şi chip: dulăi, capcane Şi omul aprig, caută grădina, Siliţi de foame. Cele care pasc Privesc spre cer şi iar spre huma albă, Cu-o mută deznădejde, apoi scurmă, Trist, după ierbi uscate, sub zăpadă. |
| Clear Frost succeeds, and thro‘ the blew Serene For Sight too fine, th‘Aetherial Nitre flies, To bake the Glebe, and bind the slip‘ry Flood. This of the wintry Season is the Prime; Pure are the Days, and lustrous are the Nights, Brighten‘d with starry Worlds, till then unseen – |
E-un ger curat, şi-n adieri senine, Ce nu se văd, un praf eteric zboară, Uscând ţărâna şi-ngrădind torenţii. Aceasta-i floarea timpului de iarnă: E clară ziua, şi lucioasă noaptea. Cu lumi de stele încă nevăzute… |
| But hark! the nightly Winds, with hollow Voice, Blow, blustering, from the South – the Frost subdu‘d, Gradual, resolves into a weeping Thaw. Spotted, the Mountains shine: loose Sleet descends, And floods the Country round: the Rivers swell, Impatient for the Day. – Those sullen Seas, That wash th‘ungenial Pole, will rest no more, Beneath the Shackles of the mighty North; But, rousing all their Waves, resistless heave, – And hark! – the length‘ning Roar, continuous, runs Athwart the rifted Main; at once, it bursts, And piles a thousand Mountains to the Clouds! Ill fares the Bark, the Wretches‘ last Resort, That, lost amid the floating Fragments, moors Beneath the Shelter of an Icy Isle; While Night o‘erwhelms the Sea, and Horror looks More horrible. Can human Hearts endure Th‘assembled Mischiefs, that besiege them round: Unlist‘ning Hunger, fainting Waeriness, The Roar of Winds, and Waves, and Crush of Ice, Now, ceasing, now, renew‘d, with louder Rage, And bellowing round the Main: Nations remote, Shook from their Midnight-Slumbers, deem they hear Portentous Thunder, in the troubled Sky. More to embroil the Deep, Leviathan, And his unweildy Train, in horrid Sport, Tempest the loosen‘d Brine; while, thro‘ the Gloom, Far, from the dire, unhospitable Shore, The Lyon‘s Rage, the Wolf‘s sad Howl is heard, And all the fell Society of Night. |
…Dar vântul nopţii cu-al său glas sinistru, Din sud amarnic bate. Geru-nvins Treptat se schimbă-ntr-un dezgheţ ce plânge. Pătaţi, străluce munţii: vin puhoaie Şi-neacă şesu-n jur; se umflă râuri Necontenit. Acele mări ursuze, Ce spală polul aspru, nu mai rabdă Cătuşele puternicului nord, Ci valuri mână-ncoace şi se-nalţă, Şi-auzi! prelungul vuiet cum aleargă Peste-ncreţita-ntindere şi urlă, Şi pân‘ la nori morman de munţi ridică! Vai luntrii, ultim scut pentru sărmanul Ce, printre sfărmături, pierdut se-aburcă, Vrând adăpost, pe-o insulă de gheaţă! Acum, se lasă noaptea, iară groaza Mai groaznică-i. E-n stare omul oare Să-ndure câte rele-l împresoară? Cumplita foame, leşin, oboseală, Talazuri, vânt nebun, ruptura gheţii, Ba molcom, ba crescând, cu grea turbare Vuind pe ape? Neamuri depărtate Tresar din somn şi parcă-aud un tunet, Precum o piază-rea, pe cerul sumbru. Sporind Leviathan1 al apei haos, Cu-alaiul său smintit, în dans năpraznic, Frământă marea beată, iar prin beznă, Departe, de pe ţărmul neprielnic, Se-aud, cu urlet şi cu răcnet, fiare Şi-ntreaga hoardă crâncenă a nopţii. |
| James Thomson | traducere de T. Boşca |