25 Feb

Un dicţionar român

Cel mai vechi dicţionar cunoscut datează din anul 600 î.Ch., a fost găsit în Mesopotamia şi e scris în akadiana (limba folosită de asirieni şi de babilonieni).

Cel mai vechi dicţionar explicativ pentru limba engleză datează de la 1604 („A Table Alphabeticall” de Robert Cawdrey), iar dicţionare importante, cum ar fi cel publicat de lexicologul american Noah Webster în 1828, mai trezesc interesul şi astăzi.

Preocupările de elaborare a unui dicţionar al limbii române au fost mai târzii, apărând prin secolul al XVIII-lea. Samuil Micu a întocmit, spre 1800, „Dicţionarium Valachico-Latinum”, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Din păcate, autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat. La scurtă vreme, tipografia primeşte un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi (româno-latino-maghiaro-german), al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului. În 1825 a apărut „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu”, lucrare cunoscută ca „Lexiconul de la Buda”, cu aproximativ 10.000 de termeni.

De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii transilvăneni care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit o lucrare în acest sens: „Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi”, apărută la Buda, în 1819 (reprodusă şi în „Lexiconul de la Buda”).

Primul dicţionar explicativ complet al limbii române este „Condica limbii româneşti”, elaborat de Iordache Golescu şi terminat în 1832. Este un dicţionar explicativ, enciclopedic şi etimologic, rămas până astăzi în manuscris. Autorul a lucrat la el circa 30 de ani, dovedind vaste cunoştinţe.

Acum un veac, Ion Luca Caragiale publica articolul „Un dicţionar român”, despre „Dicţionarul universal al limbii române” de Lazăr Şaineanu. Este o mărturie interesantă, din vremea când dicţionarele explicative ale limbii române îşi căutau maturitatea:

„Dicţionarele au fost întotdeuna considerate ca contingentul cel mai însemnat al genului plictisitor. Răsfoirea unor asemenea cărţi nu se face decât la momente solemne în viaţa şcolărească, la traducerea unui autor sau la prepararea unui examen, şi atunci, vorba o dată găsită, nenorocitul caută să se sustragă cât mai repede de sub acea atmosferă savantă, dar obositoare.

Iată, însă, un dicţionar, apărut zilele acestea — Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şaineanu — care pare a respira un aer mai simpatic şi unde percurgerea unei pagini îţi satisface nu numai curiozitatea, ci-ţi insuflă dorinţa de a nu bate în retragere. Prin ce mijloc a reuşit autorul să facă întrucâtva interesante nişte materiale obicinuit atât de aride? Prin faptul, cred, că el nu s-a mărginit în opera sa de a înregistra un singur factor de cultură, ci a căutat să îmbrăţişeze toate manifestaţiunile vieţii ale unui popor modern: literatură, ştiinţe, arte, meserii, industrie, comerţ etc. Astfel, acest dicţionar universal oferă o imagine redusă, dar precisă a culturei noastre actuale, întrucât ea se oglindeşte în limbă.

Un alt mijloc de care s-a servit autorul spre a da viaţă definiţiunilor sale a fost preocuparea de a sprijini cu mărturii autentice vorbele şi imanţele lor de sens. Percurgând vrun cuvânt cu o bogată ramificaţiune de însemnări, dispuse cu pricepere şi metodă, în momentul de a-şi opri paşii, o citaţiune frumoasă dintr-un poet sau prozator de ai noştri încurajează pe călător a-şi continua calea…

D. Şăineanu acordă cu drept cuvânt neologismelor o importanţă egală cu elementele neaoşe ale limbei. Aceste neologisme reprezentă ultima fază a culturii noastre sub acţiunea Occidentului, şi în specia a Franţei. Prin răspândirea din ce în ce mai mare a presei şi a învăţământului, ele încep a pătrunde în stratele de jos ale populaţiunii urbane şi a deveni astfel o parte integrantă a vocabularului românesc. Mahalagiul cel mai înapoiat nu mai aşteaptâ astăzi să primească în efecte, în natură, “stima şi consideraţia” ce o adăstase mai multe zile de la şeful său, subprefectul din vremea lui AIecsandri. Viaţa modernă, cu curentele ei multiple, vulgarizează pretutindenea nouele achiziţiuni ale culturei.

Dar nici arhaismele nu sunt trecute cu vederea în opera d-lui Şăineanu. Cunoaşterea acestor vechi termini de ordine culturală este indispensabilă celui ce nu voieşte să se înstrăineze cu totul de trecutul istoriei noastre. Altmintrelea, se expune la păţania ziaristului despre care povesteşte Ioan Ghica într-una din epistolele sale. Acesta scrisese că s-au luat de la turci 400 care de zaherea, şi criticul inteligent protesta că turcii nu puteau s-aibă nevoie de 400 care încărcate numai cu zahăr!

Valoarea dicţionarului creşte încă prin adaosul noţiunilor generale relative la biografia, geografia şi istoria atât naţională, cât şi straină. Până azi nu posedam încă nici o lucrare specială în aceste diferite ramuri, ale ştiinţei, aşa că Dicţionarul universal e o iniţiativă lăudabilă şi în această privinţă. N-am nevoie să mai fac elogii autorului pentru munca sa îndelungată şi conştiincioasă spre a înzestra şcoala şi societatea noastră cu o carte atât de indispensabilă. D. Şăineanu este unul dintre tinerii noştri învăţaţi, la cari soliditatea ştiinţifică se asociază cu un adevărat talent de vulgarizare.”

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro