05 dec.

„Third Ypres” de Edmund Blunden

Triumph! How strange, how strong had triumph come
On weary hate of foul and endless war
When from its grey gravecloths awoke anew
The summer day. Among the tumbled wreck
Of fascinated lines and mounds the light was peering,
Half-smiling upon us, and our newfound pride;
The terror of the waiting night outlived,
The time too crowded for the heart to count
All the sharp cost in friends killed on the assault.
No hook of all the octopus had held us,
Here stood we trampling down the ancient tyrant.
So shouting dug we among the monstrous pits.
Amazing quiet fell upon the waste,
Quiet intolerable to those who felt
The hurrying batteries beyond the masking hills
For their new parley setting themsleves in array
In crafty fourms unmapped.
No, these, smiled faith,
Are dumb for the reason of their overthrow.
They move not back, they lie among the crews
Twisted and chocked, they’ll never speak again.
Only the copse where once might stand a shrine
Still clacked and suddenly hissed its bullets by.
The War would end, the Line was on the move,
And at a bound the impassable was passed.
We lay and waited with extravagant joy.
Triumf! Triumf bizar, muiat în ura
Războiului murdar și fără capăt,
Când s-a trezit o zi de vară
Din giulgiu-i sur. Lumina săgeta
Fascine, lut și apă, mângâind
Mândria noastră nou-născută; groaza
Înfriguratei așteptări nocturne
Slăbea iar timpul era prea-nțesat
Ca inima să-i numere pe morți.
După asalt, simțeam că am strivit
Tentaculele hidrei ancestrale,
Și chiuiam, săpând prin catacombe.
Pustia amuțise iar tăcerea
Ne-nnebunea căci dincolo de creste
Se regrupau, pe semne, baterii
Menite a-ntări parlamentarea.
Încrederea zâmbea; au amuțit
Căci sunt distruse; zac fără putere
În vraful morților – nu vor vorbi.
Dar crângul cu altarul în ruine
Mai azvârlea cartușe șuierate…
Va Lua sfârșit războiul, Linia
Se strămuta și, iată, ca prin farmec,
Fusese străbătut nestrăbătutul.
Extaziați, ședeam și așteptam.

Now dulls the day and chills; comes there no word
From those who swept through our new lines to flood
The lines beyond? but little comes, and so
Sure as runner time himeslf’s accosted.
And the slow moments shake their heavy heads,
And croak, “They’re done, they’ll none of them get through,
They’re done, they’ve all died on the entanglements,
The wire stood up like an unplashed hedge and thorned
With giant spikes – and there they’ve paid the bill.”
Then comes the black assurance, then the sky’s
Mute misery lapses into trickling rain,
That wreathes and swims and soon shuts in our world.
And those distorted guns, that lay past use,
Why – miracles not over! – all a-firing!
The rain’s no cloak from their sharp eyes. And you,
Poor signaller, you I passed by this emplacement,
You whom I warned, poor daredevil, waving your flags,
Among this screeching I pass you again and shudder
At the lean green flies upon the red flesh madding.
Runner, stand by a second. Your message. – He’s gone,
Falls on a knee, and his right hand uplifted
Claws his last message from his ghostly enemy,
Turns stone-like. Well I liked him, that young runner,
But ther’s no time for that. O now for the word
To roder us flash from these drowning roaring traps
And even hurl upon that snarling wire?
Why are our guns so impotent?
The grey rain,
Steady as the sand in an hourglass on this day,
Where through the window the red lilac looks,
And all’s so still, the chair’s odd click is noise –
The rain is all heaven’s answer, and with hearts
Past reckoning we are carried into night
And even sleep is nodding here and there.
The second night steals through the shrouding rain.
We in our numb thought crouching long have lost
The mockery triumph, and in every runner
Have urged the mind’s eye see the triumph to come,
The sweet relief, the straggling out of hell
Into whatever burrows may be given
For life’s recall. Then the fierce destiny speaks.
This was the calm, we shall look back for this.
The hour is come; come, move to the relief!
Dizzy we pass the mule-strewn track where once

The ploughman whistled as he loosed his team;

And where he turned home-hungry on the road,

The leaning pollard marks us hungrier turning,

We crawl to save the remnant who have torn

Back from the tentacled wire, those whom no shell

Has charred into black carcasses – Relief!
They grate their teeth until we take their room,
And through the churn of moonless night and mud
And flaming burst and sour gas we are huddled
Into the ditches where they bawl sense awake,
And in a frenzy that none could reason calm,
(Whimpering some, and calling on the dead)
They turn away: as in a dream they find
Strength in their feet to bear back that strange whim
Their body.
At the noon of the dreadful day
Our trench and death’s is on a sudden stormed
With huge and shattering salvoes, the clay dances
In founts of clods around the concrete sites,
Where still the brain devises some last armour
To live out the poor limbs.
This wraths’s oncoming
Found four of us together in a pillbox,
Skirting the abyss of madness with light phrases,
White and blinking, in false smiles grimacing.
The demon grins to see the game, a moment
Passes, and – still the drum-tap dongs my brain
To a whirring void – through the great breach above me
The light comes in with icy shock and the rain
Horridly drips. Doctor, talk, talk! if dead
Or stunned I know not; the stinking powdered concrete,
The lyddite turns me sick – my hair’s all full
Of this smashed concrete. O I’ll drag you, friends,
Out of the sepulchre into the light of day,
For this is day, the pure and sacred day.
And while I squeak and gibber over you,
Look, from the wreck a score of field-mice nimble,
And tame and curious look about them; (these
Calmed me, on these depended my salvation).
There comes my sergeant, and by all the powers
The wire is holding to the right battalion,
And I can speak – but I myself first spoken
Hear a known voice now measured even to madness
Call me by name.
“For God’s sake send and help us,
Here in a gunpit, all headquarters done for,
Forty or more, the nine-inch came right through,
All splashed with arms and legs, and I myself
The only one not killed nor even wounded.
You’ll send – God bless you!” The more monstrous fate
Shadows our own, the mind swoons doubly burdened,
Taught how for miles our anguish groans and bleeds,
A whole sweet countryside amuck with murder;
Each moment puffed into a year with death.
Still wept the rain, roared guns,
Still swooped into the swamps of flesh and blood,
All to the drabness of uncreation sunk,
And all thought dwindled to a moan, Relieve!
But who with what command can now relieve
The dead men from the chaos, or my soul?
E ceață și e frig. Nici un cuvânt
De la acei ce frontul ni l-au spart
Ca să inunde linia din spate?
Nimic – nimicul ce-i înconjurat
De nerăbdare, -ntocmai ca un sol,
Și clipele-și clătesc, greoaie, capul
Și croncăne: “S-a zis cu ei. Sunt morți.
Rețelele i-au schilodit pe toți.
Ca garduri din vergele nempletite,
Zburliții ghimpi ai sârmei i-au străpuns.”
Apoi șoptește-ncredințarea neagră,
Stropi repezi picură din cerul slut
Și ne închid în strâmta noastră lume,
Iar turnurile sfârtecate, vai!
Minuni se mai întâmplă – trag de zor.
Au ochi ce văd și prin mantaua ploii.
Tu, biet mântuitor de stegulețe,
Ți-am spus să fii cu grijă – și acum
Trec iar pe lângă tine prin vâltoare
Și mă-nfior văzând cum musca verde
Roiește-n carnea-ți roșie. Sol, uite,
Acesta e mesajul. A plecat.
Cade-n genunchi și mâna-ntinsă strânge
Răspunsul ultim de la inamic.
Și împietrește. Cât de drag mi-a fost
Acel sol tânăr – dar nu-i timp de asta.
Salt? ordin să sărim din gropi și bălți
Asupra sârmei ce-și arată colții?
De ce tac tunurile noastre?
Ploaia
E ca nisipul din clepsidra zilei
Cu roșu liliac ițit în geam
Și-o liniște atât de mare-ncât
E zgomot orice scârțâit de scaun –
Și singurul răspuns din cer e ploaia
Și inimile noastre fără număr
Sunt abătute către noapte și chiar somnul
E-un moțăit furat. A doua noapte
Se furișează prin rețeaua ploii.
Chirciți în gânduri mute am uitat
Triumful fals și-n fiecare sol
Ne-nchipuim triumfuri viitoare,
Despovărarea, scoaterea din iad,
Bârloguri cu vreo pâlpâire-a vieții.
Apoi vorbește vitregul destin.
Acesta a fost calmul mult râvnit.
E ceasul. Înainte, spre odihnă!
Năuci, tăiem drumeagul de pe care
Plugaru-și fluiera catârii slobozi
Și se-ntorcea, flămând, în sat; și-un ciot
Ne-arată scurtătura, mai flămândă.
Înaintând pe brânci, salvăm pe-acei
Ce-au mai rămas după tăierea sârmei,
Pe-acei ce nu au fost carbonizați
De bombe sau șrapnele. Au scăpat!
Cât nu-i înlocuim, scrâșnesc; iar noi,
În putineiul beznelor, al clisei,
Al focului și gazelor, scăpăm
De șanțul strâmt spre care ei
Se-ntorc orbecăind, cu frenezia
Litaniilor pentru cei căzuți;
Și-acolo, ca în vis, găsesc puteri
Să sprijine povara năzdrăvană
A trupului.
’N amiaza cruntei Zile
Tranșeea noastră puroia de bube
Ale rafalelor, ploua cu bulgări
Și-n jurul cocinelor de beton
Ne îmbiau noi pâlnii, feritoare
Ca zalele.
Pe patru dintre noi
Ne-a prins urgia într-o cazemată
Pe când glumeam, în pragul nebuniei,
La față vineți și zâmbind mânzește.
Satana râde, trece-o clipă, Toba
Îmi seacă mintea, prin deschizătură
Cad țurțuri de lumină și cumplit
Mustește ploaia. Doctore, vorbește!
Nu știu de-s mort sau leșinat; lidita
Mi-a-ntors pe dos stomacul, iar în păr
Simt praful de beton; am să vă scot
Din raclă în lumina zilei sfinte,
Căci e curată și e sfântă ziua;
Și-n timp ce eu blodogoresc, priviți
La șoarecii de câmp care-au țâșnit
De sub moloz și cată împrejur
(Nu ei m-au liniștit și m-au salvat?)
Sergentul – jur pe sârma ce oprește
Batalionul de pe flancul drept –
Pot să vorbesc – însă mi-o ia-nainte
Un glas știut ce numele-mi rostește,
Scandând dement:
“Hei, pentru Dumnezeu,
Dați ajutor, dați – într-un cuib de tun
S-a prăpădit întregul stat-major,
Vreo patruzeci de oameni – un obuz
De două incii a lovit din plin
Și i-a făcut ciozvârte – numai eu
Sunt teafăr și nevătămat – trimiteți…”
O soartă mai grozavă o umbrește
Pe-a noastră; îndoit împovărată,
Ea frânge cugetul ce-a fost deprins
Cu mile de dureri, sudori și sânge
Într-un ținut al păcii scos din minți
De omucideri; fiecare clipă
A devenit un an al morții… Ploaia
Plângea mereu, mereu vuiau ghiulele
Și se-afundau în bălți de sânge; toți
Piereau în urâciunea nezidirii
Și toate gândurile erau unul,
Un singur geamăt jalnic: “Izbăvire!”
Dar cine oare, la comanda cui,
Mai poate izbăvi acum din haos
Pe cei răpuși, sau sufletul acesta?
Edmund Blunden traducere de Leon Levițchi

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • No related posts:

© 2018 blog.ro-en.ro