19 Sep

„The Pied Piper of Hamelin” de Robert Browning

Hamelin Town‘s in Brunswick,
By famous Hanover city;
The river Weser, deep and wide,
Washes its wall on the southern side;
A pleasanter spot you never spied;
But, when begins my ditty,
Almost five hundred years ago,
To see the townsfolk suffer so
From vermin, was a pity.
Burgul Hameln e-n Braunschweig aflat,
Lângă Hanovra, oraş cunoscut;
Fluviul Weser, adânc şi lat,
Zidu-i scaldă, în partea de sud;
Un loc mai plăcut nici n-aţi mai văzut;
Dar, când începe povestea de vale,
Acum cinci sute de ani fără ceva,
Să-i vezi pe târgoveţi aşa
De chinuiţi, era o jale.

Rats!
They fought the dogs, and killed the cats,
And bit the babies in the cradles,
And ate the cheeses out of the vats,
And licked the soup from the cook‘s own ladles,
Split open the kegs of salted sprats,
Made nests inside men‘s Sunday hats,
And even spoiled the women‘s chats,
By drowning their speaking
With shrieking and squeaking
In fifty different sharps and flats.
Şobolani!
Se luptau cu câinii, omorau motani,
În leagăn muşcau copilaşul,
Mâncau din putină caşul,
Lingeau bucătarului din farfurii,
Despicau butoiaşele de scrumbii,
Cuib făceau domnilor în pălării.
Femeilor chiar, de mă crezi,
Taifasu-l stricau
Atât chiţăiau şi ţipau,
În nenumăraţi bemoli şi diezi.
At last the people in a body
To the Town Hall came flocking:
‘‘Tis clear,‘ cried they, ‘our Mayor‘s a noddy;
And as for our Corporation‒shocking
To think we buy gowns lined with ermine
For dolts that can‘t or won‘t determine
What‘s best to rid us of our vermin!
You hope, because you‘re old and obese,
To find in the furry civic robe ease?
Rouse up, Sirs! Give your brains a racking
To find the remedy we‘re lacking,
Or, sure as fate, we‘ll send you packing!‘
At this the Mayor and Corporation
Quaked with a mighty consternation.
În cele din urmă întregul norod
La Primărie se strânse în goană:
„E clar”, strigară, „Primaru-i nerod;
Cât despre Sfat ‒ o ruşine! ‒
să dăm de pomană
Mántii scumpe împodobite cu blană
Unor proşti ce nu pot sau nu vor să ştie
Cum să scape târgul de această urgie.
Fiindcă sunteţi graşi şi bătrâni vă-nchipuiţi
Că-n mántiile scumpe veţi sta liniştiţi?
Sus, domnilor! Spargeţi-vă capul niţel,
Sau de nu, tălpăşiţa v-o luaţi frumuşel!”
La asemenea vorbe, Primar şi Sfat
De spaimă s-au cutremurat.
An hour they sate in council,
At length the Mayor broke silence:
‘For a guilder I‘d my ermine gown sell;
I wish I were a mile hence!
It‘s easy to bid one rack one‘s brain‒
I‘m sure my poor head aches again
I‘ve scratched it so, and all in vain.
Oh for a trap, a trap, a trap!‘
Just as he said this, what should hap
At the chamber door but a gentle tap?
‘Bless us,’ cried the Mayor, ‘what‘s that?’
(With the Corporation as he sat,
Looking little though wondrous fat;
Nor brighter was his eye, nor moister
Than a too-long-opened oyster,
Save when at noon his paunch grew mutinous
For a plate of turtle green and glutinous)
‘Only a scraping of shoes on the mat?
Anything like the sound of a rat
Makes my heart go pit-a-pat!‘
Un ceas întreg au stat şi au stat,
Până spuse Primarul cu glas visător:
„Pe-un ban mi-aş da mántia de dregător,
Aş vrea să fiu la o leghe de-aici, în zbor!
E uşor să spui cuiva: „Bate-ţi capul!―
Al meu, uite, parcă-mi plezneşte, săracul,
De cât îl bătui şi tot n-aflai leacul.
Pentru o cursă, o cursă, o, ce n-aş da!”
Dar ce s-a ivit, chiar acum, când vorbea?
Un deget, în uşă, uşor ciocănea.
„Doamne”, strigă Primarul, „ce s-a-ntâmplat?”
(Mic arăta Primarul de stat,
Cum şedea în grăsimea sa cufundat;
Privirea lui stinsă, stătută,
Ca o stridie prea de mult desfăcută,
Se-aprindea doar la prânz când un sos unsuros
De poftă-i sucea burdăhanul pe dos.)
„Scârţâie ghetele doar pe covor?
Orice îmi sună a rozător
Face să-mi treacă prin piept un fior!”
‘Come in!‘‒the Mayor cried, looking bigger:
And in did come the strangest figure!
His queer long coat from heel to head
Was half of yellow and half of red;
And he himself was tall and thin,
With sharp blue eyes, each like a pin,
And light loose hair, yet swarthy skin,
No tuft on cheek nor beard on chin,
But lips where smiles went out and in‒
There was no guessing his kith and kin!
And nobody could enough admire
The tall man and his quaint attire:
Quoth one: ‘It‘s as my great-grandsire,
Starting up at the Trump of Doom‘s tone,
Had walked this way from his painted tombstone!’
„Intră!” strigă Primarul, părând mai mare;
Şi iată intrând o stranie-arătare
Cu haină lungă, lungă, de la cap la călcâie,
Jumătate roşă, jumătate gălbuie;
El însuşi tras ca prin inel,
Ochii albaştri, ca de oţel;
Plete bălaie, faţa brună,
Niciun fir pe obraz, de barbă nici urmă,
Pe buze-i joacă-un zâmbet şui;
Din ce neam este greu să spui:
Se miră care mai de care
De tânăru-nalt, în veşminte bizare.
Unul zise: „Parcă stră-strămoşu-mi mare,
La Trâmbiţa Judecăţii-de-Apoi
Speriat s-a săltat din mormânt către noi!”
He advanced to the council-table:
And, ‘Please your honours,‘ said he, ‘I‘m able,
By means of a secret charm, to draw
All creatures living beneath the sun,
That creep or swim or fly or run,
After me so as you never saw!
And I chiefly use my charm
On creatures that do people harm,
The mole and toad and newt and viper;
And people call me the Pied Piper.‘
(And here they noticed round his neck
A scarf of red and yellow stripe,
To match with his coat of the selfsame cheque;
And at the scarf‘s end hung a pipe;
And his fingers, they noticed, were ever straying
As if impatient to be playing
Upon this pipe, as low it dangled
Over his vesture so old-fangled.)
‘Yet,‘ said he, ‘poor piper as I am,
In Tartary I freed the Cham,
Last June, from his huge swarms of gnats;
I eased in Asia the Nizam
Of a monstrous brood of vampire-bats;
And, as for what your brain bewilders,
If I can rid your town of rats
Will you give me a thousand guilders?‘
‘One? fifty thousand!‘‒was the exclamation
Of the astonished Mayor and Corporation.
El păşi înainte spre masa cea mare,
Zicând: „Cu voia Voastră-s în stare
Prin tainică vrajă s-atrag după mine
Orişice fel de vieţuitoare.
Orice aleargă, se târâie, ‘noată sub soare,
Când fluier, în urma mea se aţine.
Şi-n primul rând vraja-mi e necruţătoare
Cu-acele fiinţe răufăcătoare:
Viperă, sobol, guzgan, mortăciune.
Fluierarul Pestriţ mi se spune.”
(Atunci la gâtul lui ei văzură
O galbenă-roşie legătură,
La fel ca şi portu-i împestriţat,
Şi-un fluier la capăt purta aninat.
Văzură şi mâinile-i fremătătoare,
Jucând parcă-n aer de nerăbdare
Să cânte pe fluierul cel legănat
Deasupra veşmântului vechi, demodat.)
„Deşi”, zise, „sunt doar un biet fluierar,
Stârpit-am, în iunie, pentru Hanul tătar,
Oşti mari de ţânţari ucigători:
În Asia eu l-am scăpat pe Sultan
De-un neam cumplit de vampiri sugători.
Cât despre cei ce vă turbură-aşa,
De curăţ cetatea de rozători,
O mie de ducaţi mi-aţi da?”
„Nu una! Cincizeci!” au strigat,
Miraţi, Primarul şi-al său Sfat.
Into the street the Piper stepped,
Smiling first a little smile,
As if he knew what magic slept
In his quiet pipe the while;
Then, like a musical adept,
To blow the pipe his lips he wrinkled,
And green and blue his sharp eyes twinkled
Like a candle flame where salt is sprinkled;
And ere three shrill notes the pipe uttered,
You heard as if an army muttered;
And the muttering grew to a grumbling;
And the grumbling grew to a mighty rumbling;
And out of the houses the rats came tumbling.
Great rats, small rats, lean rats, brawny rats,
Brown rats, black rats, grey rats, tawny rats,
Grave old plodders, gay young friskers,
Fathers, mothers, uncles, cousins,
Cocking tails and pricking whiskers,
Families by tens and dozens,
Brothers, sisters, husbands, wives‒
Followed the Piper for their lives.
From street to street he piped advancing,
And step for step they followed dancing,
Until they came to the river Weser,
Wherein all plunged and perished!
– Save one who, stout a Julius Caesar,
Swam across and lived to carry
(As he, the manuscript he cherished)
To Rat-land home his commentary:
Which was, „At the first shrill notes of the pipe
I heard a sound as of scraping tripe,
And putting apples, wondrous ripe,
Into a cider-press‘s gripe:
And a moving away of pickle-tub-boards,
And a leaving ajar of conserve-cupboards,
And a drawing the corks of train-oil-flasks,
And a breaking the hoops of butter-casks;
And it seemed as if a voice
(Sweeter far than by harp or by psaltery
Is breathed) called out ‘Oh, rats, rejoice!
The world is grown to one vast drysaltery!
So munch on, crunch on, take your nuncheon,
Breakfast, supper, dinner, luncheon!‘
And just as a bulky sugar-puncheon,
All ready staved, like a great sun shone
Glorious scarce and inch before me,
Just as methought it said ‘Come, bore me!‘
‘I found the Weser rolling o‘er me.’
În stradă Fluierarul păşi,
Zâmbind un zâmbet abia mijit,
Parcă ştia el ce vrajă-ar dormi
În fluierul său liniştit.
Şi, ca un meşter iscusit,
Pe fluier buzele-a-ncreţit,
Şi ochii verde-albastru-au scăpărat
Ca focu-n care sare-ai presărat.
Şi abia scoase trişca trei note, subţire,
Că parcă-mprejur murmura o oştire;
Din murmurat se făcu mormăială;
Din mormăit se făcu bombăneală;
Din care ieşeau în rostogoleală
Şobolani mari, şobolani mici, sfrijiţi, vânjoşi şobolani,
Oacheşi, negri, suri, roşcovani şobolani,
Bătrâni gravi, vlăguiţi, săltăreţi domnişori,
Taţi, mame, unchi şi verişori,
Cozi ridicate, mustăţi ca peria,
Familii întregi, cu duzina, cu seria,
Fraţi şi surori şi un bărbat şi soţie,
Pe Fluierar îl urmau pe vecie.
Din stradă în stradă trecea fluierând,
Ei pas cu pas urmau dansând,
Pân‘ ce la fluviul Weser au sosit,
Unde, în valuri, cu toţii au pierit!
… Numai unul, asemeni lui Cezar, voinic,
A trecut înot şi a dus cu sine
(Ca Iuliu Cezar manuscrisul iubit)
Comentariul, în ţara Şobolănime;
În el sta scris: «La-ntâiul fluierat ascuţit
Auzii un sunet ca un ghiorăit,
Şi ca de mere coapte, mustoase,
Când încep sub teasc să se lase,
Ca borcane ciocnite de castraveciori,
Ca uşi deschise larg la cămări,
Ca dopuri trase la butelci cu ulei,
Ca doage sărite la putinei;
Şi se făcea că un glas aerian
(Mai dulce decât cântarea uşoară
A harfei) striga: „Bucuraţi-vă, o, şobolani,
Lumea s-a preschimbat în uriaşă cămară;
Ronţăiţi, plescăiţi, mestecaţi,
Dejunul şi prânzul şi cina luaţi!”
Şi tocmai atunci când se făcea
C-o bute de zahăr în preajmă-mi lucea
Precum un soare şi mă-mbia:
„Ce stai? Hai, ronţăie-mă, hai!”
Sub val, în Weser, mă aflai.»
You should have heard the Hamelin people
Ringing the bells till they rocked the steeple.
‘Go,‘ cried the Mayor, ‘and get long poles!
Poke out the nests and block up the holes!
Consult with carpenters and builders,
And leave in our town not even a trace
Of the rats!‘‒ when suddenly, up the face
Of the Piper perked in the market-place,
With a, ‘First, if you please, my thousand guilders!‘
Din clopote aşa sunară
Că turlele se clătinară.
Strigă Primarul: „Hai, luaţi prăjini,
De cuiburi daţi, astupaţi vizuini,
De la dulgheri şi zidari luaţi povaţă,
Să nu rămână-n târg nici pomeneală
De şobolani!” Când, brusc, ciudata faţă
A Fluierarului, iat-o în Piaţă:
„Mia mea de ducaţi, rogu-vă, după-nvoială!”
A thousand guilders! The Mayor looked blue;
So did the Corporation too.
For council dinners made rare havoc
With Claret, Moselle, Vin-de-Grave, Hock;
And half the money would replenish
Their cellar‘s biggest butt with Rhenish.
To pay this sum to a wandering fellow
With a gypsy coat of red and yellow!
‘Beside,‘ quoth the Mayor with a knowing wink,
‘Our business was done at the river‘s brink;
We saw with our eyes the vermin sink,
And what‘s dead can‘t come to life, I think.
So, friend, we‘re not the folks to shrink
From the duty of giving you something for drink,
And a matter of money to put in your poke;
But, as for the guilders, what we spoke
Of them, as you very well know, was in joke.
Beside, our losses have made us thrifty.
A thousand guilders! Come, take fifty!‘
O mie de galbeni! Primarul păli;
Adunarea şi ea se-nvineţi.
Căci ospeţele Sfatului aveau trebuinţă
De cele mai scumpe vinuri de viţă.
Jumătate din bani le-ar ajunge din plin
Să-şi umple beciul cu vinuri de Rin.
Aşa bănet pentru o haimana
Ce ţigăneşte se înveşmânta!
„Şi-apoi” spuse Primarul, clipind mucalit,
„Târgu-ncheiat la fluviu s-a sfârşit.
Am văzut cum guzganii se-neacă pe rând,
Şi ceea ce-i mort cred că n-o fi-nviând.
Aşa, prietene, noi nu ne codim,
Ne facem datoria şi-ţi plătim
Ceva de băut şi de cheltuială;
Cât despre galbeni şi-aşa zisa-nvoială.
C-a fost doar o glumă, ştii, fără-ndoială.
Şi apoi paguba ne-a făcut mai calici.
O mie de galbeni! Cincizeci, ţine-aici!”
The Piper‘s face fell, and he cried
‘No trifling! I can‘t wait, beside!
I‘ve promised to visit by dinner-time
Bagdat, and accept the prime
Of the Head Cook‘s pottage, all he‘s rich in,
For having left, in the Calip‘s kitchen,
Of a nest of scorpions no survivor‒
With him I proved no bargain-driver,
With you, don‘t think I‘ll bate a stiver!
And folks who put me in a passion
May find me pipe to another fashion.‘
Strigă Fluierarul, la faţă schimbat:
„N-am timp de glumit şi nici de-aşteptat!
La cină fi-voi la Bagdad,
Astfel cuvântul mi l-am dat.
Chiar bucătarul Şef îmi face
Alese feluri, tot ce-mi place,
Căci n-am lăsat din scorpii una vie
În a Califului bucătărie.
El la tocmeală nu a stat ca voi, aşa,
Să vă văd că-mi ciupiţi fie chiar şi-o pará!
Şi-apoi cui mă scoate din fire de tot,
Şi eu ştiu alt cântec din fluier să-i scot.”
‘How?’ cried the Mayor, ‘d‘ye think I‘ll brook
Being worse treated than a Cook?
Insulted by a lazy ribald
With idle pipe and vesture piebald?
You threaten us, fellow? Do your worst,
Blow your pipe there till you burst!‘
„Cum? Socoteşti că voi răbda”, strigă Primarul
„Să fiu mai prost tratat ca Bucătarul?
Să fiu jignit astfel de-un nemâncat,
Cu fluier trândav şi cu strai bălţat?
Ne ameninţi, băiete? Fă ce pofteşti!
Din fluier suflă până ce plesneşti!”
Once more he stepped into the street;
And to his lips again
Laid his long pipe of smooth straight cane;
And ere he blew three notes (such sweet
Soft notes as yet musician‘s cunning
Never gave the enraptured air)
There was a rustling, that seemed like a bustling
Of merry crowds justling at pitching and hustling,
Small feet were pattering, wooden shoes clattering,
Little hands clapping and little tongues chattering,
And, like fowls in a farmyard when barley is scattering,
Out came the children running.
All the little boys and girls,
With rosy cheeks and flaxen curls,
And sparkling eyes and teeth like pearls,
Tripping and skipping, ran merrily after
The wonderful music with shouting and laughter.
Şi încă o dată în uliţă păşi
Şi fluierul la buze-l duse iar,
Fluierul lung şi drept, cu sunet rar,
Şi nu suflă de trei ori bine
(Dulci sunete atât de line
Că tot văzduhul îl vrăji)
Şi iată, se aude foşnind, parc-ar trece vuind,
Voioase mulţimi, izbind, înghiontând, în puhoi venind,
Picioare mici tropăind, saboţi bocănind,
Mâini mici ropotind, limbi mici piuind,
Ca puii-n ogrăzi, când vin la seminţe cu jind;
Ieşeau copiii din case fugind,
Toţi, băieţaşi şi fetiţe,
Cu obraji rumeni şi bălaie cosiţe,
Cu ochi sclipind, şi cu dinţi sclipitori şi guriţe,
Zburdând, ţopăind, voios alergând,
Vrăjitul cântec urmau râzând.
The Mayor was dumb, and the Council stood
As if they were changed into blocks of wood,
Unable to move a step, or cry
To the children merrily skipping by‒
And could only follow with the eye
That joyous crowd at the Piper‘s back.
But how the Mayor was on the rack,
And the wretched Council‘s bosoms beat,
As the Piper turned from the High Street
To where the Weser rolled its waters
Right in the way of their sons and daughters!
However he turned from South to West,
And to Koppelberg Hill his steps addressed,
And after him the children pressed;
Great was the joy in every breast.
‘He never can cross that mighty top!
He‘s forced to let the piping drop,
And we shall see our children stop!’
When, lo, as they reached the mountain‘s side,
A wondrous portal opened wide,
As if a cavern was suddenly hollowed;
And the Piper advanced and the children followed,
And when all were in to the very last,
The door in the mountain-side shut fast.
Primaru-amuţise, întregul Sfat
În stane de piatră părea preschimbat.
Nu puteau să strige, niciun pas să facă
Spre puştii ce treceau în joacă.
… Din ochi puteau doar să petreacă
Voioasa ceată şi-al ei Fluierar.
Dar cum stătea Primarul ca pe jar
Şi pentru Sfatul jalnic ce calvar,
Când Fluierarul din Strada Înaltă
Coti în partea cealaltă,
Spre Weserul ce apele-şi purta
Şi drept spre puştii lor venea!
Dar el, din sud s-a-ntors către apus,
Spre Piscul Koppelberg s-a dus,
Şi-n urma lui, buluc, copiii.
Părinţii — pradă bucuriei.
„Nu, piscu-nalt nu-l va sui!
Şi fluieru-i va amuţi!
Copiii noştri s-or opri!”
Dar vai, la munte-au ajuns şi iată,
S-a fost deschis ca o vrăjită poartă,
De parc-o peşteră s-ar fi scobit deodată.
Fluieraru-nainte, copiii în urma lui, gloată.
Şi când toţi în peşteră-au intrat,
Porţile muntelui s-au ferecat.
Did I say, all? No! One was lame,
And could not dance the whole of the way;
And in after years, if you would blame
His sadness, he was used to say,‒
‘It‘s dull in our town since my playmates left!
I can‘t forget that I‘m bereft
Of all the pleasant sights they see,
Which the Piper also promised me:
For he led us, he said, to a joyous land,
Joining the town and just at hand,
Where waters gushed and fruit-trees grew,
And flowers put forth a fairer hue,
And everything was strange and new;
The sparrows were brighter than peacocks here,
And their dogs outran our fallow deer,
And honey-bees had lost their stings,
And horses were born with eagles‘ wings:
And just as I became assured
My lame foot would be speedily cured,
The music stopped and I stood still,
And found myself outside the Hill,
Left alone against my will,
To go now limping as before,
And never hear of that country more!‘
Oare-am spus tot? Nu, unul şchiop
Nu a ţinut atât la joc
Şi, după ani, când îl mustrai
Pentru că-i trist, îl auzeai:
„Urât mi-e-n târg de când ne-au părăsit!
Şi nu pot să uit că doar eu sunt lipsit
De-acele privelişti mândru-ntocmite,
De Fluierar şi mie făgăduite.
El spunea că ne duce-ntr-o ţară senină
Şi tare aproape, cu târgul vecină,
Ape acolo ţâşnesc şi pomi-înalţi cresc,
Şi flori în culori mai vii înfloresc,
Şi toate stranii se vădesc.
Vrăbii mai falnice-s decât păunii,
Mai iute ca ciuta aleargă câinii,
Albinele n-au ace-otrăvitoare,
Caii-au arípi de vultúr din născare;
Şi tocmai când eram încredinţat
Că picioru-mi beteag va fi vindecat,
Fluierarul a stat şi-nmărmurit
M-am pomenit la Muntele Vrăjit,
Fără de voia mea rămas afară,
Şi-acum, şontâc, eu trec prin uliţi iară,
Nimic nu mai aud despre-acea ţară.”
Alas, alas for Hamelin!
There came into many a burgher‘s pate
A text which says, that Heaven‘s Gate
Opes to the Rich at as easy rate
As the needle‘s eye takes a camel in!
The Mayor sent East, West, North, and South,
To offer the Piper, by word of mouth,
Wherever it was men‘s lot to find him,
Silver and gold to his heart‘s content,
If he‘d only return the way he went,
And bring the children behind him.
Vai, vai, biet Hameln!
Multe capete-atunci au aflat
De ce intră mai lesne cămila prin ac
Decât în rai zgârcitul bogat.
De la miazănoapte la miazăzi
Primarul pământu-mpânzi
Cu soli ca să dea Fluierarului veste
Că oricâţi arginţi şi galbeni râvneşte
Va căpăta cu vârf şi-ndesat,
Doar să se-ntoarcă de unde-a plecat
Şi-n urmă-i aducă băieţi şi fetiţe.
But when they saw ‘twas a lost endeavour,
And Piper and dancers were gone for ever,
They made a decree that lawyers never
Should think their records dated duly
If, after the day of the month and year,
These words did not as well appear,
‘And so long after what happened here
On the Twenty-second of July,
Thirteen hundred and seventy-six‘:
And the better in memory to fix
The place of the children‘s last retreat,
They called it, the Pied Piper‘s Street‒
Where any one playing on pipe or tabor
Was sure for the future to lose his labour.
Nor suffered they hostelry or tavern
To shock with mirth a street so solemn;
But opposite the place of the cavern
They wrote the story on a column,
And on the great Church-Window painted
The same, to make the world acquainted
How their children were stolen away;
And there it stands to this very day.
And I must not omit to say
That in Transylvania there‘s a tribe
Of alien people that ascribe
The outlandish ways and dress
On which their neighbours lay such stress,
To their fathers and mothers having risen
Out of some subterraneous prison
Into which they were trepanned
Long time ago in a mighty band
Out of Hamelin town in Brunswick land,
But how or why, they don‘t understand.
Dar văzând că degeaba-s orice silinţe,
Că nu-i vor mai vedea vreodată,
Ei făcură o lege, ca niciodată
Să n-aibă tărie un act şi nici dată,
De nu poartă alături de zi, lună, leat,
Acest adaos, bine-nvederat:
„Atât şi-atâta de când s-a-ntâmplat,
La două‘şdouă iulie ‒ an blestemat
O mie trei sute şaptezeci şi şase.”
Şi pentru ca locul de unde plecase
Cu pruncii, în veci să fie amintiţi,
Numiră calea: Fluierarul Pestriţ.
Nu-ngăduie-aici cârciumi, nici iarmaroc,
Ocară-ar fi cheful în jalnicul loc.
Şi-n faţa peşterii ce-a fost odată,
Au scris pe o coloană povestea toată;
Şi-n catedrală, pe geam, o pictară,
Să afle lumea cum odinioară
Le-au fost copiii răpiţi din cetate,
Şi-acolo-s şi azi însemnate.
Dar tocmai era să uit de urmare:
În Transilvania, spre Soare-Răsare,
Trăieşte alături de băştinaşi
Un neam străin, cu port de oraş,
De care vecinii grăiesc cam aşa:
Părinţii lor ieşit-au cândva
Dintr-o temniţă subpământeană,
Ademeniţi de o vrajă vicleană,
Din Hameln (în Braunschweig e-acel olat)
Dar cum şi de ce ei nu au aflat.
So, Willy, let you and me be wipers
Of scores out with all men‒especially pipers:
And, whether they pipe us free, from rats or from mice,
If we‘ve promised them aught, let us keep our promise.
Deci, Willy, tu şi eu cinstiţi vom fi
Cu toţi ‒ cu fluierarii şi mai şi!
Cântând, guzgani şi şoareci de alungă,
Să scoatem banii cei promişi din pungă!
Robert Browning traducere de M. Banuş

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • No related posts:

© 2017 blog.ro-en.ro