17 Dec

„The Land of Cokaygne”

Far in the sea to the west of Spain
There is a land that we call Cokaygne;
Under God’s heaven no other land
Such wealth and goodness has in hand
Though paradise be merry and bright,
Cokaygne is yet a fairer sight.
For what is there in paradise
But grass and flowers and green rice?
În larg, la asfinţit de Spaygne,
E un ţinut numit Cokaygne.
Nu vei afla în lumea toată
Ţară mai mândră şi mai bogată.
E vesel raiul, luminos,
Dar în Cokaygne e mai frumos:
Afar’ de flori şi-un verde plai,
Ce alta se găseşte-n rai?

Though there be joy and great delight,
There is no food for the appetite;
There is no hall, nor room, nor bench,
Nothing but water man’s thirst to quench.
There are only two people there,
Elijah and Enoch with him.
Tediously are they able to lead their lives
In a place where no other people dwell!
In Cokayne there is food and drink
Without care, anxiety and labor.
The food is excellent, the drink is splendid,
At dinner, snack time, and supper.
I say in truth, without doubt,
There is no land on earth its equal.
Indeed, there is no land under heaven
Which has so much joy and bliss.
Many a pleasing sight is there;
It is always day, there is no night.
There is no conflict or strife;
There is no death, but life forever;
There is no lack of food or clothing;
There no woman is angry at no man;
There is no snake, wolf, or fox;
No horse, cow or ox;
There is no sheep, no swine, no goat;
There is no dirt, God knows,
Nor horse-breeding farm nor stud farm.
The land is full of other goods.
There is no fly nor flea, nor louse,
In clothing, village, bed or house.
There is no thunder, no hail,
There is no vile worm nor snail,
And no storm, rain nor wind.
There no man nor woman is blind,
But all is play, joy and mirth;
Well is it for him who can be there!
There are rivers great and fine
Of oil, milk, honey and wine;
Water there serves no purpose
Except to be looked at and to wash with.
There is all manner of fruit;
All is amusement and delight.
A very lovely abbey is there
Of gray and white monks.
There are private rooms and large halls;
The walls are all of pies,
Of meat, of fish, and rich food,
The most pleasing that a person can eat.
All the shingles are cakes made of flour,
On the church, the cloister, and the hall.
The pegs are fat sausages,
Rich food fit for princes and kings.
One cannot eat enough of them,
And can eat justifiably, without blame.
Everything is shared by young and old,
By the proud and fierce, meek and bold.
There the cloister is lovely and full of light,
Spacious and long, of pleasant sight.
All the pillars of that cloister
Are made out of crystal,
With their base and capital
Of green jasper and red coral.
In the cloister garden there is a tree
Very pleasant to see.
The root is ginger and galingale;
The shoots are all setwall.
The flowers are choice maces,
The bark is cinnamon of sweet odor,
The fruit are cloves of fine taste.
There is no lack of cubebs.
There are roses of red color
And lilies pleasant to see.
They never wither by day or night;
This has to be a sweet sight!
There are four springs in the abbey,
Of ointment and healing potion,
Of balm and spiced, sweet wine,
Always flowing to true profit,
They drench all the soil there,
Precious stones and gold.
There is sapphire and pearl,
Carbuncle and aster,
Emerald, ligure, and prasine,
Beryl, onyx, topaz,
Amethyst and chrysolite,
Chalcedony and hepatite.
There are many and plentiful birds:
Song thrush, thrush, nightingale,
Lark and golden oriole
And other birds without number
Which never, in keeping with their power, stop
Singing merrily day and night.
I’ll cause you to know still more:
The geese roasted on the spit
Fly to that abbey, God knows,
And cry out: „Geese, all hot, all hot!”
They bring along plenty of garlic,
The best prepared that one can see.
The larks — this is well known —
Land in a person’s mouth,
Having been very well prepared in the stewpot,
Powdered with cloves and cinnamon.
Nothing is said about drink,
Just take plenty, with no trouble.
When the monks go to Mass
All the windows which are of glass
Turn into bright crystal
To give the monks more light.
When the Mass has been said
And the books put away,
The crystal turns [back] into glass,
The state in which it was before.
Each day the young monks
Go out to play after dinner.
There is no hawk or bird so swift
That flies better through the air
Than the monks, high spirited,
With their sleeves and their hoods.
When the abbot sees them fly,
He considers it a great joy;
But nevertheless, all the same,
He commands them to land for evensong.
The monks do not land,
But fly further, in a rush.
When the abbot sees for himself
That his monks fly away from him,
He takes a maiden of the company
And turns up her white behind
And beats the small drums with his hand
To make the monks alight on land.
When his monks see [him do] that,
They fly down to the maid
And go all around the wench
And pat all her white behind
And then, after their labor,
Go meekly home to drink
and go to their collation,
A very lovely procession!
There is another abbey nearby,
In truth, a lovely, large nunnery,
Up a river of sweet milk,
Where there is a great quantity of silk.
When the summer day is hot,
The young nuns take a boat
And betake themselves onto that river,
With both oars and rudder.
When they are far from the abbey,
They take off their clothes in order to play
And they leap down into the water
And skillfully set about swimming.
The young monks, who see them,
They get themselves up and hasten out
And come to the nuns quickly,
And each monk takes one for himself,
And they quickly carry off their prey
To the great gray abbey
And teach the nuns a prayer
With „raised leg” up and down.
The monk who wants to be a good stallion
And who knows how to wear his cowl properly,
He shall have, without objection,
Twelve wives each year,
All through right and not through privilege,
To amuse himself with.
And the monk who sleeps best
And gives his body entirely over to rest,
For him there is hope, God knows,
To quickly become father Abbot.
Whoever wants to come to that land
Must do a very great penance:
Seven years in swine’s dung
He must wade, well may you understand,
All the way up to his chin,
So he can deserve this land.
Gentlemen good and courteous,
May you never depart from this world
Until you hazard your luck
And try that penance,
So that you can see that land
And never more return from it.
Let us pray God that it may be so,
Amen, pur Seint Charitée.
Cu toată tihna ce-ţi dă ghes,
Cel mult o poamă de cules;
Nu tu palat, nu tu umbrar,
Iar de ţi-e sete, apă doar.
Sau, ca să-ţi treacă de urât,
Ilie şi Enoh, atât.
Alături de doi sfinţi mereu
Nu prea aş fi în largul meu!
De vrei să bei, să te hrăneşti,
Cokagyne nu-ţi cere să munceşti.
De mesele de peste zi,
De băuturi, nu te-ngriji!
Poţi colinda în lung şi-n lat,
Eu unul sunt încredinţat
Că nu vei mai putea afla
Atât huzur altundeva.
Aici îmbietoare-s toate;
E veşnic zi, nu-i nicicând noapte.
De certuri nu s-a pomenit,
Iar viaţa-i fără de sfârşit.
Mâncare, straie-s din belşug
Şi de gâlceavă soţii fug.
Nu vezi nici şerpi, nici lupi, nici oi,
Mârţoage, cai sau vaci şi boi.
Sunt, poate porci sau capre? Aşi!
Nu sunt încalte nici rândaşi!
De cai nu-s grajduri nicăieri,
În schimb sunt alte mângâieri.
Nu-s purici în cămăşi sau pat,
Din casă muştele-au plecat,
Zăpadă nu-i, furtună nu-i,
Nu-s melci la casa omului!
Pe-aici nici ploile cu vânt
Nu se abat, nici orbi nu sunt.
Ferice-i cel ce-a nimerit
Pe-ostrovu-acesta însorit!
Nu-i râu ca să nu fie plin
Cu lapte, miere, unt sau vin.
Apa ce rost ar mai avea
Decât doar să te speli în ea?
Pometu-i încărcat de roadă
Ce-aşteaptă-n gură să îţi cadă.
E-o mângră mănăstire-aici
Cu mulţi călugări albi, voinici
Ce-arhondarice sau cerdac!
Pereţii sunt din cozonac,
Din carne, peşte fără os,
Cum nu se poate mai gustos.
Pe case şi lăcaşuri sfinte,
În loc de draniţă, plăcinte;
Prin colţuri, turle de budincă
De cea din care regi mănâncă.
Poftească-oricine, dar, să ia
Şi să mănânce cât o vrea.
De-a valama-s toate pentru toţi,
Mari, mici, graşi, slabi, bătrâni, nepoţi.
Se-nalţ-aici şi-o mănăstire,
Bogată, mândră peste fire.
Coloanele-i sunt de cleştar,
Juri că în soare-s stâlpi de jar,
Iar grinzile, până-n tavan,
Sunt de jasp verde şi mărgean.
În mijlocul unei livezi
E-un pom – te-mbată când îl vezi!
Ghimbir îi este rădăcina,
Şi odolean plăcut tulpina;
Pe ramuri cresc flori de nucşoară
Iar coaja-i e din scorţişoară.
Rodeşte numai micşunele,
Mirozne – nu mai scapi de ele!
De purpură sunt trandafirii,
Odăjdii de omăt au crinii;
Ei înfloresc noapte şi zi,
Doar ochi să ai spre a-i privi!
La număr patru sunt izvoare
De sănătate-aducătoare,
Ca vinul tămăduitor,
Ni-s de priinţă tuturor.
Iar ţărmurile sunt lucrate
Din aur şi din nestemate.
Găseşti aici mărgăritar,
Safir, granat roşu, cleştar,
Onix şi ametist, opal,
Smaragd de-un verde-aprins sau pal,
Heliotrop şi hematit.
Pe ramuri, numai păsărele:
Sturzi, piţigoi şi filomele,
Ciocănitori şi ciocârlii –
Cum să le numeri când sunt mii?
Aici în fiecare clipă
Un cântec nou se infiripă.
Altă minunăţie mare:
Un stol de gâşte în frigare,
Zburând şi gâgâind mereu:
„Sunt friptă, zău! Şi eu! Şi eu!”
Grozavă-i gâsca cu mujdei
Nici nu e alta-n felul ei;
Iar ciocârlia-ţi pică-n gură
Gătită gata ca friptură,
Cu sos, cu ceapă rumeioară
Şi pulbere de scorţişoară.
Şi… bei cât vrei; cât despre plată,
N-o cere nimeni, niciodată.
De liturghie dacă sună
Şi cei călugări se adună,
Cleştar apare la fereastră
Ca ei să poată să citească;
Apoi, când slujba s-a sfârşit,
Şi fraţii cărţile închid,
În locul fostului cleştar,
În geam apare sticla iar.
Călugării aleargă-n cete
În curte ca să se desfete;
Cu chipurile râzătoare,
Înveşmântaţi în lungi sutane,
Pe un tăpşan îmbietor,
Întrec şi şoimu-n zburda lor.
Abatele, şi el, mai-mai
Să intre-n veselul alai.
Şi-acum, hai înapoi, căci, iată,
Vecernia va-ncepe-ndată.
Ci ei din joacă nu se-opresc,
Care-ncotro se răspândesc!
Abatele – pe urma lor; deodată,
În drum el întâlneşte-o fată
Şi-i dezgoleşte dalbul spate
Şi ca-ntr-o tobă-ncepe-a bate.
Văzând călugării isprava,
Se strâng în jurul ei degrabă
Şi cată, care mai de care,
Să o lovească pe spinare.
Aşa-şi începe ziua, bând
Pân’ la al doilea priveghiu, când
Alaiul de monahi se-ndreaptă
Spre masă-ntinsă ce-i aşteaptă.
La numai câţiva paşi de ei
E-o mânăstire de femei –
Pe-un râu de lapte-i aşezată
Şi-i plină de mătăsuri toată.
De-i vară şi e zi cu soare,
Măicuţele mai sprinteioare
Cu bărcile pe râu plutesc,
Ori lopătează, ori cârmesc;
Şi cum li-e gândul doar la joacă,
Nu trece mult şi se dezbracă
Şi, azvârlindu-se-n râu toate,
Încep hoţoaicele să-noate.
Pe cărăruia cea mai dreaptă,
’Ntr-acolo fraţii se îndreaptă,
Dau buzna peste surioare,
Şi-alege una fiecare,
Apoi, ca nimeni să nu-i vadă,
Îşi duc în chilioare prada.
Aici le-nvaţă să se-nchine,
Trebăluind cu e mai bine.
Călugărul (de nu-i eunuc
Şi e stăpân pe-al său cauc),
’Ntr-un singur an poate avea
Zece femei, pe legea mea!
E dreptul lui şi nu răsplată
Prin rugăciune câştigată.
Doar cei ce-s prinşi de somn în mreji
Şi noaptea nu sunt nicicând treji
Mai trag nădejde că-ntr-o zi
Abaţi la mănăstire-or fi.
Dacă vă-mbie astă ţară,
V-aşteaptă ispăşire-amară:
Se cer ani şapte încheiaţi
În bălegar de porc să staţi;
Vă afundaţi până în gât
Şi veţi răzbate negreşit.
O, lorzi cu suflet bun şi blând!
Nu veţi ajunge-aici niciând
De n-o să treceţi, cum am spus,
Prin ispitirea de mai sus.
Odat-ajunşi aici şi voi,
N-o să vă-ntoarceţi înapoi!
Iar ca să se întâmple-aşa,
Nu conteniţi a vă ruga.
traducere de Leon Leviţchi

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • No related posts:

© 2017 blog.ro-en.ro