12 sept.
„The Blessed Damozel” de Dante Gabriel Rossetti
| The blessed damozel leaned out From the gold bar of Heaven; Her eyes were deeper than the depth Of waters stilled at even; She had three lilies in her hand, And the stars in her hair were seven. Her robe, ungirt from clasp to hem, No wrought flowers did adorn, But a white rose of Mary’s gift, For service meetly worn; Her hair that lay along her back Was yellow like ripe corn. Herseemed she scarce had been a day One of God’s choristers; The wonder was not yet quite gone From that still look of hers; Albeit, to them she left, her day Had counted as ten years. (To one, it is ten years of years. …Yet now, and in this place, Surely she leaned o’er me — her hair Fell all about my face. . . . Nothing: the autumn-fall of leaves. The whole year sets apace.) It was the rampart of God’s house That she was standing on; By God built over the sheer depth The which is Space begun; So high, that looking downward thence She scarce could see the sun. It lies in Heaven, across the flood Of ether, as a bridge. Beneath, the tides of day and night With flame and darkness ridge The void, as low as where this earth Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu A cerului perdele; Îi erau ochii mai adânci Ca apa din cişmele; Trei crini avea în mâna ei Şi-n păru-i şapte stele. De flori nempodobit, veșmântul Ea îl purta descins; Un alb răsur dat de Maria De gât îi era prins Şi părul ei bălan ca grâul Se revărsa aprins. O zi i se părea c-a fost În ceruri cântăreaţă; Uimirea tot mai stăruia Pe liniştita-i faţă; Măcar că pentru cei din jur O zi era o viaţă. (Iar pentru mine, vieţi şi vieţi… …Acum, aici, odată M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa În păru-i îngropată. Frunzişul toamnei cade. Anul Va asfinţi îndată). În casa din vecii zidită A Domnului stătea, În tinda unde-ncepe spaţiul Peste genunea grea Şi soarele, din înălţime, I se părea o stea. Încinge tinda ca o punte Eterul temerar; Jos, zi şi noapte se îngână Şi-şi caută hotar Pân-spre pământul ce se-nvârte Cu zumzet de bondar. |
| Around her, lovers, newly met ‘Mid deathless love’s acclaims, Spoke evermore among themselves Their heart-remembered names; And the souls mounting up to God Went by her like thin flames. And still she bowed herself and stooped Out of the circling charm; Until her bosom must have made The bar she leaned on warm, And the lilies lay as if asleep Along her bended arm. From the fixed place of Heaven she saw Time like a pulse shake fierce Through all the worlds. Her gaze still strove Within the gulf to pierce Its path; and now she spoke as when The stars sang in their spheres. The sun was gone now; the curled moon Was like a little feather Fluttering far down the gulf; and now She spoke through the still weather. |
Ci-n preajma dânsei era pacea Luminii curgătoare Şi-a liniştii. Pe serafimi În zborul lor nici boare Nu-i abătea şi nici răsunet Din piscuri sau ponoare. Ea se plecă şi se desprinse Din cearcănul vrăjit, Se rezemă pe caldu-i piept Ca de-un pervaz râvnit, Iar crinii de pe braţu-i strâns Păreau c-au adormit. Vedea cum timpul, printre lumi, Pulsează-ameţitor; Privirea-i căuta poteca ‘N al hăului pripor; Apoi vorbi, cântând cum cântă Planetele în cor. Sfinţise; luna ghemuită Plutea peste genună Ca fulgul; şi tăcerea oarbă Căta să şi-o supună. |
| Her voice was like the voice of the stars Had when they sang together. (Ah sweet! Even now, in that bird’s song, Strove not her accents there, Fain to be hearkened? When those bells Possessed the mid-day air, Strove not her steps to reach my side Down all the echoing stair?) ‘I wish that he were come to me, For he will come,’ she said. Lord, Lord, has he not pray’d? Are not two prayers a perfect strength? And shall I feel afraid? ‘When round his head the aureole clings, And he is clothed in white, I’ll take his hand and go with him To the deep wells of light; As unto a stream we will step down, And bathe there in God’s sight. ‘We two will stand beside that shrine, Occult, withheld, untrod, |
Cu-un glas, ca-al sferelor cereşti Când cântă împreună. (Nu mi-a trimis prin tril de păsări Cântarea care-mi place? Când clopotele stăpâneau A dulce-amiezii pace, Pe scara de ecouri, paşii Nu i-a-ndreptat încoace?) „Ah, de-ar veni la mine”, spuse ‒ „El ar dori să vie! Nu ne-am rugat –el pe pământ Şi eu în cer? Tărie Nu este-n două rugi unite? Teamă de ce să-mi fie? Când nimbu-i va încinge fruntea Şi-o fi în dalb veşmânt, Am să-i arăt ale luminii Izvoare câte sunt Şi ca-ntr-un râu ne vom scălda În văzul Celui Sfânt. Vom sta lângă altarul tainic |
| Whose lamps are stirred continually With prayer sent up to God; And see our old prayers, granted, melt Each like a little cloud. ‘We two will lie i’ the shadow of That living mystic tree Within whose secret growth the Dove Is sometimes felt to be, While every leaf that His plumes touch Saith His Name audibly. ‘And I myself will teach to him, I myself, lying so, The songs I sing here; which his voice Shall pause in, hushed and slow, And find some knowledge at each pause, Or some new thing to know.’ (Alas! We two, we two, thou say’st! Yea, one wast thou with me That once of old. But shall God lift To endless unity Was but its love for thee?) |
A cărui flăcărui Fără-ncetare sunt stârnite De rugi nălţate Lui; Şi-a noastre s-or topi, primite, Ca pâcle albăstrui! Vom sta culcaţi în umbra sacră A pomului ceresc; Adesea, frunzele-i Porumbul Cu grijă-l oploşesc Şi când le-atinge el cu pana, Sfânt Numele-i rostesc. Stând astfel, ce cântări cunosc Chiar eu l-oi învăţa; Şi glasu-i blând mă va-ntrerupe Şi în tăcerea mea Ştiinţă nouă şi putere El pururi va afla. Noi doi, spui tu… Cândva, demult, Fusesem una. Dar Cum să înveşnicească Domnul Al contopirii har, Când sufletu-mi era al tău Prin dragostea lui doar?) |
| ‘We two,’ she said, ‘will seek the groves Where the lady Mary is, With her five handmaidens, whose names Are five sweet symphonies, Cecily, Gertrude, Magdalen, Margaret and Rosalys. ‘Circlewise sit they, with bound locks And foreheads garlanded; Into the fine cloth white like flame Weaving the golden thread, To fashion the birth-robes for them Who are just born, being dead. ‘He shall fear, haply, and be dumb: Then will I lay my cheek To his, and tell about our love, Not once abashed or weak: And the dear Mother will approve My pride, and let me speak. ‘Herself shall bring us, hand in hand, To him round whom all souls Kneel, the clear-ranged unnumbered heads Bowed with their aureoles: |
„Noi doi”, grăi, „vom cerceta Dumbrăvile Mariei Şi-a ei cinci serve-al căror nume Sunt cinci mari simfonii: Cecilia, Gertrude, Magdalena, Marg‘ret şi Rosalie. Li-i părul împletit şi fruntea Cununi le-o înconjor; Şi roată stând, torc fir de flăcări Din aurit fuior Spre-a ţese-mbrăcăminte celor Născuţi după ce mor. De s-o sfii şi o să tacă, Eu faţa-mi o s-o-nclin Spre-a lui, de dragoste vorbindu-i Nesfiicios, deplin, Şi Sfânta-mi va ierta mândria Şi eu am să-l alin. Ea ne va duce, mână-n mână, La Domnul, Cărui gloate Se pleacă-adânc, împresurându-l Cu frunţile nimbate; |
| And angels meeting us shall sing To their citherns and citoles. ‘There will I ask of Christ the Lord Thus much for him and me: — Only to live as once on earth With Love, — only to be, As then awhile, for ever now Together, I and he.’ She gazed and listened and then said, Less sad of speech than mild, — ‘All this is when he comes.’ She ceased. The light thrilled towards her, fill’d With angels in strong level flight. Her eyes prayed, and she smil’d. (I saw her smile.) But soon their path Was vague in distant spheres: And then she cast her arms along The golden barriers, And laid her face between her hands, And wept. (I heard her tears.) |
Şi-n cale îngeri ne-or cânta Din lire minunate. Şi pentru el şi mine-atâta Voi cere Celui Sfânt: În dragoste să vieţuim Ca-altdată pe pământ – Atunci, puţin, acum –de-a pururi, Căci draga lui eu sunt.” Privi şi ascultă; şi vorba-i Se stinse-apoi, blajină: „Când va veni.” Tăcu. O-nvăluise Un freamăt de lumină Şi-un stol de serafimi. Cu ochii Ea se ruga senină. (Surâsu-i l-am văzut). Când ei Pieriră-n nesfârşit, Ea braţele îşi sprijini De gardul aurit Şi faţa-şi coperi şi plânse. (Cum plânge-am auzit). |
| Dante Gabriel Rossetti | traducere de Leon Leviţchi |