17 apr.
„The Alchemist in the City” de Gerard Manley Hopkins
| My window shews the travelling clouds, Leaves spent, new seasons, alter’d sky, The making and the melting crowds: The whole world passes; I stand by. |
Nori peregrini mi-arată fereastra imobilă, veştede frunze, tot alte anotimpuri, cer nestatornic, mulţime în tumult ori mistuită fără milă; lumea întreagă trece: alături, eu – în veghe numai spornic. |
| They do not waste their meted hours, But men and masters plan and build: I see the crowning of their towers, And happy promises fulfill’d. |
Nu-şi risipesc ei soroace drămuite, pline. Zeloşii lucrători înalţă după plan, tot fuga. Contemplu desăvârşirea fortăreţelor sublime, semn că se împlineşte, apoteotic, ruga. |
| And I – perhaps if my intent Could count on prediluvian age, The labours I should then have spent Might so attain their heritage, |
Cât despre mine, doar de vreun tainic gând m-ar strămuta în vremea dinainte de potop, să-mi dobândesc, pesemne, doar azi mi-ar fi la rând răsplata după trudnicul meu op |
| But now before the pot can glow With not to be discover’d gold, At length the bellows shall not blow, The furnace shall at last be cold. |
însă acum, până ce creuzetul va sclipi de aurul ce nimeni n-o să-l sece, în fine, din suflat foalele vor conteni, furnalul va rămâne în cele din urmă rece. |
| Yet it is now too late to heal The incapable and cumbrous shame Which makes me when with men I deal More powerless than the blind or lame. |
Să îmi tămăduiesc e, totuşi, prea târziu, astă ruşine stingheră şi neputincioasă, care mă face cu oamenii stângaci să fiu, de parcă nevolnicia unui orb sau şchiop m-apasă. |
| No, I should love the city less Even than this my thankless lore; But I desire the wilderness Or weeded landslips of the shore. |
Să port oraşu-n suflet, zău, mi-e peste poate, măcar cât erudiţia ingrată, proastă, de fapt. Întruna jinduiesc după pustietate, ori după buruienişul de pe argiloasa coastă. |
| I walk my breezy belvedere To watch the low or levant sun, I see the city pigeons veer, I mark the tower swallows run |
Cotind pe răcorosu-mi belvedere, cu ochii ţintă la soarele scăzut ori în urcuş în jocul porumbeilor găsesc plăcere, ca şi în zborul rândunelelor, divin arcuş |
| Between the tower-top and the ground Below me in the bearing air; Then find in the horizon-round One spot and hunger to be there. |
zvârlit din vârful turnului, pân‘ la pământ, în jos, în aerul atotîndurător ce ne cuprinde, apoi descopăr în rotunjimea zării, luminos, un punct – acolo să mă aflu-mi vine-n minte. |
| And then I hate the most that lore That holds no promise of success; Then sweetest seems the houseless shore, Then free and kind the wilderness, |
Şi-atunci nesuferită mi-e la culme ştiinţa fără har, mi-e limpede că nu mă poate duce spre izbândă, şi-ndată meandrele acestui ţărm îmi par delicii, iar sălbăticia – ţară fără oprelişti, blândă. |
| Or ancient mounds that cover bones, Or rocks where rockdoves do repair And trees of terebinth and stones And silence and a gulf of air. |
La fel şi tumulii străvechi ce-ascund cu grijă oase şi stâncile spre care pescăruşi îşi iau elan, copacii terebinţi, mulţimea de pietre zgrunţuroase, tăcerea, lângă golful intim, aerian. |
| There on a long and squared height After the sunset I would lie, And pierce the yellow waxen light With free long looking, ere I die. |
Acolo, pe-o coamă pătrată şi prelungă, seara, după apus, aş vrea să stau întins, fixând în voie lumina galbenă ca ceara, cu văzul liber, până de moarte-oi fi învins. |
| Gerard Manley Hopkins | traducere de S.G. Dima |