24 Dec

Simboluri de Crăciun

Crăciunul este o sărbătoare cu o simbolistică bogată, despre care se pot spune multe lucruri. Iată doar câteva explicaţii interesante, citate din „Dicţionar de simboluri” de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (Editura Artemis, Bucureşti, 1995).

Arbore
„Una dintre cele mai bogate şi mai răspândite teme simbolice; simpla ei bibliografie ar putea alcătui o carte. Mircea Eliade distinge şapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le consideră exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare.”
„Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii, ca arborele lui Leonardo da Vinci. Pe de altă parte, el slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare.”
„Arborele înlesneşte comunicarea dintre cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului. Reptilele se Târăsc printre rădăcinile sale; arborele leagă lumea htoniană şi lumea uraniană. Adună laolaltă toate elementele: apa circulă cu seva lui, pământul i se încorporează prin rădăcini, frunzele i se nutresc cu aer, iar din frecarea lemnului ţâşneşte focul.”

Bătrâneţe
„Dacă bătrâneţea este un semn de înţelepciune şi de virtute (presbiterii sunt la origine bătrâni, adică înţelepţi şi călăuze), dacă în China bătrânii s-au bucurat întotdeauna de respect, aceasta se datorează faptului că sunt o prefigurare a longevităţii, un tezaur de experienţă şi de reflecţie, care nu constituie decât o imagine imperfectă a nemuririi.”
„În Apocalipsă, Logosul este înfăţişat cu părul alb, ceea ce este o dată în plus semnul nemuririi. Dar a scăpa de îngrădirile timpului se referă atât la trecut, cât şi la viitor; a fi bătrân înseamnă a exista dinainte de naşterea lumii, ca şi după ce ea nu va mai fi.”

Con
„Deşi face parte din simbolismul cercului şi al triunghiului, nu se cunoaşte semnificaţia tradiţională autorizată şi precisă a acestei figuri geometrice. Conul ar fi unul din simbolurile zeiţei Astarte, divinitate caneeană a dragostei şi a fecundităţii, corespunzând asirienei Ishtar şi Afroditei greceşti. Poate că reprezintă vaginul, imaginea feminităţii. Conul ţine şi de cultul lunii.
Simbolismul conului a fost asociat de Frazer cu acela al piramidei. Ar putea fi invocat şi acela al turnului şi ziguratului, imagine ascensională a evoluţiei materiei spre spirit, a spiritualizării progresive a lumii, a întoarcerii la unitate, a personalizării.”

Douăzeci şi patru
„Numărul 24 pare să indice dubla armonie a cerului şi pământului (2 x 12), dubla sfântă plenitudine a pelerinajului temporal şi al vieţii eterne. Am văzut că 12 era numărul sacru al poporului ales (cele douăsprezece triburi ale lui Israel; cei doisprezece apostoli ai lui Hristos). Astfel, 24 poate fi conceput ca o dedublare a rolului lor sacerdotal şi regal, unul raportat la oameni, celălalt la Dumnezeu, printr-o duplicare a persoanelor. Înseamnă multiplicarea sau, mai exact spus, intensificarea caracterului sacru al oficianţilor.
Pe de altă parte, dr. Allendy a descoperit la rându-i în numărul 24 simbolul unui echilibru armonios. ‘Aici, scrie el, mecanismul ciclic al naturii (4) este legat de diferenţierea cosmică (20) în echilibrul armonios al creaţiei (2 + 4 = 6). Acest număr exprimă raportul ciclurilor permanente cu necesităţile karmice (24 = 4 x 6); este roata renaşterilor (cu cele 24 de raze)… Chaldeenii distingeau, în afara cercului zodiacal, 24 de stele, dintre care 12 australe şi 12 boreale, numite Judecătorii universului.’ În cele din urmă, îl citează pe Warreln, care întrezărea în acest număr ‘combinarea individualităţii conştiente, stăpâne pe toate energiile sale şi a Cosmosului desfăşurându-şi întreaga armonie’.”

Lumânare
„Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul face să se topească ceara, şi astfel ceara ţine loc de foc: de aici, legătura cu spiritul şi materia.”
„Simbolismul lumânării este legat de acela al flăcării. ‘În flacăra unei lumânări toate puterile naturii sunt active’, spunea Novalis. Ceara, fitilul, focul, aerului care se reunesc în flacăra arzândă, mişcătoare şi colorată sunt ele însele ‘sinteza tuturor elementelor naturii’. Dar aceste elemente sunt individualizate în acea flacără unică. Lumânarea aprinsă este ca şi simbolul individuaţiei, la capătul vieţii cosmice elementare care se concentrează în ea. ‘Amintindu-ne de o lumânare bună, trebuie să regăsim visele noastre de solitari, scrie Bachelard. Flacăra este singură, în mod natural singură, ea vrea să rămână singură.’
Ideii de unicitate, de lumină personală, Bachelard i-o adaugă pe cea de verticalitate. ‘Flacăra luminii pe masa solitarului, scrie el, pregăteşte toate reveriile verticalităţii. Flacăra este verticală, curajoasă şi fragilă. Orice suflare deranjează flacăra, dar aceasta îşi revine. O forţă de ascensiune îi restabileşte strălucirea.’

Păstor
„Într-o civilizaţie de nomazi crescători de animale, imaginea păstorului capătă un simbolism religios. Dumnezeu este păstorul lui Israel. El îşi paşte turma, o păzeşte şi o apără.”
„Simbolismul păstorului cuprinde şi un sens de înţelepciune intuitivă şi experimentală. Păstorul simbolizează veghea; funcţia sa presupune exercitarea constantă a vigilenţei: este treaz şi vede. Din această cauză, el este comparat cu soarele care vede totul şi cu regele. Pe de altă parte, simbolizându-l pe nomad, cum s-a mai spus, nu are rădăcini; el reprezintă sufletul care, în această lume, nu este niciodată indigen, ci întotdeauna în trecere. Faţă de turma sa, păstorul exercită o protecţie legată de o cunoaştere. Ştie ce hrană le trebuie animalelor care îi sunt încredinţate. Este un observator al cerului, al soarelui, al lunii şi al stelelor; poate prevedea timpul. Distinge zgomotele şi aude venind lupii sau behăind mioara rătăcită.
Din cauza acestor funcţii diferite pe care le exercită, el apare ca un înţelept a cărui acţiune se sprijină pe contemplare şi viziune interioară.”

Pol
„Polul este, prin definiţie, punctul fix în jurul căruia se produce mişcarea de revoluţie a lumii. Este simbolul stabilităţii în mijlocul mişcării. Este mijlocul invariabil (chongyong), butucul roţii cosmice. Arborele sau Axa lumii leagă polul terestru de cel ceresc, centrul lumii de constelaţia boreală. […]
Polul este figurat prin centrul zvasticii, imagine a mişcării de rotaţie în jurul centrului nemişcat.”

Ren
„Pentru popoarele din nordul îndepărtat al Asiei, care se hrănesc mai ales cu carne de ren, şi care îl folosesc şi la tracţiune, renul devine echivalentul simbolic al calului pentru popoarele din celelalte regiuni geografice. Cultura popoarelor nordice este legată de un simbolism al lunii, şi renul, ca toate cervideele, aparţine simbolismului general al lunii. El joacă un rol funerar, nocturn şi de psihopomp. […] În această privinţă, rolul lui simbolic se înrudeşte cu acela al cerbului din preeria nord-americană şi cu al căprioarei din stepele asiatice.”

Stea
„Prima calitate de reţinut a stelei este aceea de astru luminos, de sursă de lumină. Stelele reprezentate pe bolta unui templu sau a unei biserici îi subliniază semnificaţia celestă. Caracterul lor celest le face, de asemenea, simboluri ale spiritului şi, în special, ale conflictului dintre forţele spirituale, sau luminoase, şi cele ale materiei, sau tenebroase. Ele străpung întunericul şi sunt faruri îndreptate spre noaptea inconştientului.”
„Dacă steaua cu cinci colţuri este şi un simbol al microcosmosului uman, cea cu şase colţuri, emblemă a iudaismului, cu cele două triunghiuri ale sale inversate şi înlănţuite (vezi pecetea lui Solomon) va simboliza îmbrăţişarea spiritului cu materia, a principiilor activ şi pasiv, ritmul dinamismului lor, legea evoluţiei şi cea a involuţiei. Steaua cu cele şapte colţuri ţine de simbolismul numărului şapte: unind pătratul cu triunghiul, ea figurează lira cosmică, muzica sferelor, armonia lumii, curcubeul cu cele şapte culori, cele şapte zone planetare, fiinţa umană în totalitatea sa.”
Steaua din Betleem este considerată de majoritatea istoricilor ca fiind o concesie făcută gândirii astrologice, atotputernice pe atunci, de către Biserica aflată la începuturi, şi se înscrie în şirul de fenomene cosmice extraordinare ce au precedat naşterea aproape tuturor Fiilor de Dumnezeu (inclusiv Buddha). […]Ar fi o greşeală să ne închipuim că data naşterii lui Hristos ar putea fi determinată prin metodele astronomiei sau astrologiei. Toate căutările astronomice ale Stelei din Betleem au fost zadarnice. S-au avansat mai multe ipoteze: apariţia unei comete, cvadrupla conjuncţie a planetelor, o nouă stea etc., dar toate aceste explicaţii sunt în mod limpede neîndestulătoare şi forţate. Fenomenul este, eventual, simbolic, psihologic, şi nu fizic. Pe vremea naşterii probabile a lui Hristos, observaţiile astronomice erau atât de răspândite încât, dacă vreun fenomen important ar fi avut loc, ar fi fost remarcat şi consemnat de autorii orientali şi romani. Din lipsă de documente, e imposibil de stabilit de când datează primele încercări de întocmire a temei astrologice a lui Iisus.”

Vâsc
„În afara bretonei moderne, vâscul poartă, în întregul domeniu celtic, nume caracteristic pentru simbolismul lui. În celebrul pasaj în care descrie culesul lui, Plinius spune că este desemnat de gali cu un nume care înseamnă: cel care vindecă totul. Acesta este exact sensul cuvintelor ullelceadh şi olllach şi trebuie văzut în ele un simbol de nemurire şi de vigoare sau de regenerare fizică.”

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro