19 Apr

„Intimations of Immortality (From Recollections of Early Childhood)” de William Wordsworth

There was a time when meadow, grove, and stream,
The earth, and every common sight,
To me did seem
Apparelled in celestial light,
The glory and the freshness of a dream.
It is not now as it hath been of yore;–
Turn wheresoe’er I may,
By night or day,
The things which I have seen I now can see no more.
A fost un timp când pajişti, crâng, pâraie,
Ogor, priveliştile toate,
’Mi păreau în straie
De vis înveşmântate,
În prospeţime, în lumini bălaie.
Azi ele nu mai sunt ca în trecut;
Oriunde-aş mai privi,
Noapte sau zi,
Nu le mai văd aşa cum le-am văzut.

The Rainbow comes and goes,
And lovely is the Rose,
The Moon doth with delight
Look round her when the heavens are bare,
Waters on a starry night
Are beautiful and fair;
The sunshine is a glorious birth;
But yet I know, where’er I go,
That there hath past away a glory from the earth.
Şi-acum ies curcubeie,
Nasc galeşe-azalee,
Cu drag şi Luna cată
În juru-i când sunt bolţile senine
Şi-n noaptea înstelată
Apele-s line;
Iar zorii tot superbe naşteri sunt;
Dar orişunde-aş fi să fiu, eu ştiu
Că s-a mai stins un farmec pe pământ.
Now, while the birds thus sing a joyous song,
And while the young lambs bound
As to the tabor’s sound,
To me alone there came a thought of grief:
A timely utterance gave that thought relief,
And I again am strong:
The cataracts blow their trumpets from the steep;
No more shall grief of mine the season wrong;
I hear the Echoes through the mountains throng,
The Winds come to me from the fields of sleep,
And all the earth is gay;
Land and sea
Give themselves up to jollity,
And with the heart of May
Doth every Beast keep holiday;–
Thou Child of Joy,
Shout round me, let me hear thy shouts, thou happy
Shepherd-boy!
Acum când păsări cântă cu-nfocare,
Şi ca-n zvon de darabană
Sar mieluţii la hârjoană,
Doar eu bătut de gândul negru sunt;
Dar parcă-un glas mi-alin-amarul gând,
Şi-s iarăşi tare…
Prin râpi, cascade ca din surle sună;
Că sufăr anotimpul vină n-are;
Ecouri vin buluc din depărtare,
Asupră-mi boarea somnului se-adună,
Şi râde firea toată;
Mări şi glie
Sunt doldora de voioşie,
Şi, cu Florar odată,
Orice jivină se desfată;
Tu să mă laşi
Gureş zburdând în juru-mi să mi te ştiu, ferice păstoraş!
Ye blessed Creatures, I have heard the call
Ye to each other make; I see
The heavens laugh with you in your jubilee;
My heart is at your festival,
My head hath its coronal,
The fulness of your bliss, I feel–I feel it all.
Oh evil day! if I were sullen
While Earth herself is adorning,
This sweet May-morning,
And the Children are culling
On every side,
In a thousand valleys far and wide,
Fresh flowers; while the sun shines warm,
And the Babe leaps up on his Mother’s arm:–
I hear, I hear, with joy I hear!
–But there’s a Tree, of many, one,
A single Field which I have looked upon,
Both of them speak of something that is gone:
The Pansy at my feet
Doth the same tale repeat:
Whither is fled the visionary gleam?
Where is it now, the glory and the dream?
Făpturi ferice, ascultam cum sună
Chemările-ntre voi, şi parc-aud
Cum pentru voi şi cerurile râd;
Inima mea petrece împreună
Cu voi, şi port şi eu pe cap cunună.
De-aş fi posac nici ziua n-ar fi bună!
Când glia chiar scump strai
Îmbracă-n zori de mai,
Şi când copiii strâng
Din văi, din crâng,
De peste tot, flori noi, învoalate,
Când soare cald e,
Iar pruncii vor spre-al mamei piept să salte, –
Aud, aud, voios aud!
Dar e un Pom în codrul necuprins,
Şi-un singur Câmp ce contemplam, întins,
Iar ele-mi spun de lucruri ce s-au stins;
Din ierbi, o violetă
Acelaşi basm repetă;
Unde-a zburat clipinda fantazie?
Azi nimbul, visul unde pot să fie?
Our birth is but a sleep and a forgetting:
The Soul that rises with us, our life’s Star,
Hath had elsewhere its setting,
And cometh from afar:
Not in entire forgetfulness,
And not in utter nakedness,
But trailing clouds of glory do we come
From God, who is our home:
Heaven lies about us in our infancy!
Shades of the prison-house begin to close
Upon the growing Boy,
But He beholds the light, and whence it flows,
He sees it in his joy;
The Youth, who daily farther from the east
Must travel, still is Nature’s Priest,
And by the vision splendid
Is on his way attended;
At length the Man perceives it die away,
And fade into the light of common day.
Ni-i naşterea doar somn, doar o uitare;
Iar sufletul – al vieţii noastre astru –
S-a stins altunde, şi apare
Din hău-albastru…
Dar nici de tot uitaţi,
Nici despuiaţi,
Ci din cuib sfânt, purtând un nimb sublim,
Din pronie venim…
Ne scaldă cerul anii de pruncie!
Umbre de temniţi însă prind să-ntine
Copilul care creşte,
Dar el, privind sorgintea-i de lumine,
Se veseleşte;
Cei juni, deşi mereu spre-apus călcând,
Ai firii preoţi încă sunt,
Şi-a viselor splendoare
li-i călăuzitoare,
cei maturi văd lumina cum declină,
Pălind ca, seara, orişice lumină.
Earth fills her lap with pleasures of her own;
Yearnings she hath in her own natural kind,
And, even with something of a Mother’s mind,
And no unworthy aim,
The homely Nurse doth all she can
To make her Foster-child, her Inmate Man,
Forget the glories he hath known,
And that imperial palace whence he came.
Ce-i place ei, ţărâna strânge-n poală;
Dorinţi fireşti având, de bună seamă,
Ba-i grijulie, chiar, precum o Mamă,
Şi n-are rele ţinte
Ci vrea, ca fiece Dădacă,
Pe Înfiatul prunc şi pe bărbat să-i facă
Să-şi uite vremile de fală,
Şi-i împărătesc palatul de sorginte.
Behold the Child among his new-born blisses,
A six years’ Darling of a pigmy size!
See, where ‘mid work of his own hand he lies,
Fretted by sallies of his mother’s kisses,
With light upon him from his father’s eyes!
See, at his feet, some little plan or chart,
Some fragment from his dream of human life,
Shaped by himself with newly-learned art;
A wedding or a festival,
A mourning or a funeral;
And this hath now his heart,
And unto this he frames his song:
Then will he fit his tongue
To dialogues of business, love, or strife;
But it will not be long
Ere this be thrown aside,
And with new joy and pride
The little Actor cons another part;
Filling from time to time his „humorous stage”
With all the Persons, down to palsied Age,
That Life brings with her in her equipage;
As if his whole vocation
Were endless imitation.
Priviţi copilul: pui mai vesel nu-i!
Un boţ de şase ani, preascump odor!
Cum singur, vezi, se joacă pe covor,
Strivit de sărutarea mamei lui
Şi sub al tatei ochi privighetor!
O schiţă, vezi, parc-a trasat pe jos:
Crâmpei de vis despre umana viaţă,
Un lucru nou, al său, meşteşugos;
O nuntă, sau o sărbătoare,
Un doliu sau o-nmormântare;
Azi, astea le învaţă –
Din ele-şi ţese cântul…
Îşi va struni cuvântul
Apoi, pentru negoţuri, gâlceavă sau iubire;
Dar, iute, tot ce-a fost
Uitat are să fie,
Şi vesel cu mândrie,
Micul actor deprinde noi roluri de pe rost;
Umplând, de-a rândul, „Panorama-i vie”
Cu personaje, pân’ la moşnegie,
Care-n caleaşca vieţii au să vie;
De parcă-ntreaga lui vocaţie,
E-o nesfârşită imitaţie.
Thou, whose exterior semblance doth belie
Thy Soul’s immensity;
Thou best Philosopher, who yet dost keep
Thy heritage, thou Eye among the blind,
That, deaf and silent, read’st the eternal deep,
Haunted for ever by the eternal mind,–
Mighty Prophet! Seer blest!
On whom those truths do rest,
Which we are toiling all our lives to find,
In darkness lost, the darkness of the grave;
Thou, over whom thy Immortality
Broods like the Day, a Master o’er a Slave,
A Presence which is not to be put by;
Thou little Child, yet glorious in the might
Of heaven-born freedom on thy being’s height,
Why with such earnest pains dost thou provoke
The years to bring the inevitable yoke,
Thus blindly with thy blessedness at strife?
Full soon thy Soul shall have her earthly freight,
And custom lie upon thee with a weight
Heavy as frost, and deep almost as life!
Tu care-ascunzi sub omenescul strai
Ce suflet fără margini ai –
Tu, Mag suprem; tu al filosofiei
Ered etern! tu printre orbi viu sfeşnic
Scrutând, surd, mut, adâncul veşniciei,
Cutreierat de cugetul cel veşnic –
Ochi proslăvit! Vânjos profet!
În care-acele adevăruri şed,
Ce viaţă-ntreagă le cătăm gemând,
Pierduţi ca-n beznă, beznă de mormânt –
Tu, cel ce-asupră-ţi nemurirea ta
E ca un far pe toţi iluminând,
Un ce prezent, ce nu-i chip a-l uita –
Tu fraged prunc, dar vrednic de-osanale,
Născut sub cerul libertăţii tale,
De ce cu-atâtea straşnice strădanii
Faci să se-njunge-n jugul silnic anii,
Şi te-nvrăjbeşti cu zestre ta, măreaţă?…
Curând şi duhu-ţi s-o-nfrăţi cu glia,
Şi rău te va strivi monotonia
Grea cât un ger, şi-adâncă mai cât viaţa!
O joy! that in our embers
Is something that doth live,
That nature yet remembers
What was so fugitive!
The thought of our past years in me doth breed
Perpetual benediction: not indeed
For that which is most worthy to be blest–
Delight and liberty, the simple creed
Of Childhood, whether busy or at rest,
With new-fledged hope still fluttering in his breast:–
Not for these I raise
The song of thanks and praise;
But for those obstinate questionings
Of sense and outward things,
Fallings from us, vanishings;
Blank misgivings of a Creature
Moving about in worlds not realised,
High instincts before which our mortal Nature
Did tremble like a guilty Thing surprised:
But for those first affections,
Those shadowy recollections,
Which, be they what they may,
Are yet the fountain light of all our day,
Are yet a master light of all our seeing;
Uphold us, cherish, and have power to make
Our noisy years seem moments in the being
Of the eternal Silence: truths that wake,
To perish never;
Which neither listlessness, nor mad endeavour,
Nor Man nor Boy,
Nor all that is at enmity with joy,
Can utterly abolish or destroy!
Hence in a season of calm weather
Though inland far we be,
Our Souls have sight of that immortal sea
Which brought us hither,
Can in a moment travel thither,
And see the Children sport upon the shore,
And hear the mighty waters rolling evermore.
În spuză-ne fierbinte
Sunt lucruri ce nu mor,
Ah, bine-i să ţii minte
Ce-i grabnic pieritor!
Gândind la anii noştri duşi pe rând,
L-aş proslăvi, dar nu binecuvânt
Ce proslăvit s-ar cuveni să fie:
Huzurul, libertatea, crezul sfânt,
Vibrant sau molcom ce-n copilărie
Cu proaspete nădejdi în piept ne-adie, –
Nu toate-acestea caut
În imnuri să le laud,
Ci dârzele-înfruntări ce-încăierară
A mele minţi cu fapte din afară,
Ruini menite să dispară;
Seci temeri presimţite de-o Făptură
Mişcându-se-ntr-o lume ei străină,
Porniri ce muritoarea-ne Natură
Ne-o-nspaimă ca o dovedită vină; –
Dar nu şi-ntâiele iubiri,
Pâlinde amintiri.
Ce, oricum ar fi ele,
Pe-al vieţii noastre cer sunt totuşi stele,
Şi-s totuşi, către tot ce văd un far,
Un ghid blajin, transfigurând ai mei
Ani tumultoşi, încât vii clipe par
Din Vecii-Muţi: – un pururi treaz temei
Nepieritor…
Nici om smintit, nici om nepăsător,
Bărbat ori făt de-ar fi,
Nimic de bucurii duşmănitor
În stare nu-i de tot a le stârpi!
Într-un răgaz de tihnă aşadar,
Zărim acele făr’de moarte ape
– Chiar când nu ni-s aproape –
Ce-aici ne-adus-au, şi măcar
Spre ele-o clipă duhul ni-i drumar,
Pe ţărmi să vadă cum se joacă prunci,
S-auză-al undei vuiet – ca pe-atunci…
Then sing, ye Birds, sing, sing a joyous song!
And let the young Lambs bound
As to the tabor’s sound!
We in thought will join your throng,
Ye that pipe and ye that play,
Ye that through your hearts to-day
Feel the gladness of the May!
What though the radiance which was once so bright
Be now for ever taken from my sight,
Though nothing can bring back the hour
Of splendour in the grass, of glory in the flower;
We will grieve not, rather find
Strength in what remains behind;
In the primal sympathy
Which having been must ever be;
In the soothing thoughts that spring
Out of human suffering;
In the faith that looks through death,
In years that bring the philosophic mind.
Cântaţi deci, păsări, viers desfătător!
Şi, ca-n zvon de darabană
Mieii vază-şi de hârjoană!
Vom fi şi noi, ca-n vis, în ceata lor
De trişcari, dănţuitori
Ce simt azi ca şi-alte ori
Veselii lui mai fiori! –
Chiar dacă raza, vie altădată,
Ochilor mei pe veci le-a fi luată,
Chiar dacă-n veci mi-umbri-vor norii
Splendoarea ierbii, semeţia fiorii,
Leac vom găsi, să nu ne doară,
În ce păstrăm de-odinioară;
În amintirea ce mângâie,
Şi va mereu să ne rămâie,
În blânde gânduri ce ţâşnesc
Dintru aleanul pământesc,
În crezul care moartea chiar străbate
În ani de filozofică etate…
And O, ye Fountains, Meadows, Hills, and Groves,
Forebode not any severing of our loves!
Yet in my heart of hearts I feel your might;
I only have relinquished one delight
To live beneath your more habitual sway.
I love the Brooks which down their channels fret,
Even more than when I tripped lightly as they;
The innocent brightness of a new-born Day
Is lovely yet;
The Clouds that gather round the setting sun
Do take a sober colouring from an eye
That hath kept watch o’er man’s mortality;
Another race hath been, and other palms are won.
Thanks to the human heart by which we live,
Thanks to its tenderness, its joys, and fears,
To me the meanest flower that blows can give
Thoughts that do often lie too deep for tears.
Şi, o, voi pajişti, dealuri, crâng, izvoare,
Nu-i fiţi iubirii noastre cobitoare!
Deşi în sinea-mi simt c-aţi fi în stare;
Căci m-am lipsit de unică-ncântare
De a vă şti monarhii vieţii mele.
Iubesc azi larma gârlelor de-acasă
Mai mult decât când eu zburdam ca ele;
Curata zare-a zorilor acele
E tot frumoasă…
Toţi norii, când stă soarele s-apună,
Se-ncearcănă ca ochiul ce se cască
Scrutând vremelnicia omenească; –
O altă luptă… încă o cunună…
Slăvească-şi omul inima dintrânsul
Cea veselă, duioasă, temătoare,
Căci mulţumită ei, şi-un fir de floare
Inspiră gânduri mai adânci ca plânsul.
William Wordsworth traducere de Tudor Dorin

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • No related posts:

© 2017 blog.ro-en.ro