22 apr.
„Eulogy to Shakespeare” de Ben Jonson
| To the memory of my beloved, MR. WILLIAM SHAKESPEARE: AND what he hath left us. | Întru memoria preadragului meu AUTOR Mr. WILLIAM SHAKESPEARE şi tot ce ne-a lăsat el nouă |
| To draw no envy (Shakespeare) on thy name, Am I thus ample to thy Booke, and Fame; While I confesse thy writings to be such, As neither Man, nor Muse, can praise too much. ‘Tis true, and all men’s suffrage. But these wayes Were not the paths I meant unto thy praise; For seeliest Ignorance on these may light, Which, when it sounds at best, but eccho’s right; Or blinde Affection, which doth ne’re advance The truth, but gropes, and urgeth all by chance; Or crafty Malice, might pretend this praise, And thine to ruine, where it seem’d to raise. These are, as some infamous Baud, or Whore, Should praise a Matron. What could hurt her more? But thou art proofe against them, and indeed Above th’ ill fortune of them, or the need. |
Ca să te mântui, Shakespeare, de pizmaş, Eu cărţii, faimei tale li-s chezaş. Zic, deci, că nu pot muzele, nici omul Să-ţi laude, pe cât se cade, tomul. E drept, şi toţi te preţuie. Dar vreau, Ca să te laud, alt făgaş să iau. Căci ignoranţa bate calea veche Sunând – ecou, şi-atâta – în ureche, Ori oarba prefăcătorie care Minţind slăveşte totul la-ntâmplare. Sau poate fi maliţia şireată, Slăvind făţarnic, când se surpe cată. E ca şi când o târfă-ar vrea să dea Preţ unei doamne… Hulă nu-i mai grea, Ci tu scutit de ele eşti şi peste Nevoile şi pacostele-aceste. |
| I, therefore will begin. Soule of the Age ! The applause ! delight ! the wonder of our Stage ! My Shakespeare, rise; I will not lodge thee by Chaucer, or Spenser, or bid Beaumont lye A little further, to make thee a roome : Thou art a Moniment, without a tombe, And art alive still, while thy Booke doth live, And we have wits to read, and praise to give. That I not mixe thee so, my braine excuses ; I meane with great, but disproportion’d Muses : For, if I thought my judgement were of yeeres, I should commit thee surely with thy peeres, And tell, how farre thou dist our Lily out-shine, Or sporting Kid or Marlowes mighty line. |
Deci dar încep. O, duh al vremii tale, Minunea scenei noastre, osanale! Te-nalţă, Shakespeare! Nu te-oi pune lângă Chaucer sau Spenser, nu-l rog să se strângă Pe Beaumont, spre-a-ţi face loc în rând; O statuă tu eşti, fără mormânt; De-a pururi viu cât cartea-ţi va trăi, Şi noi, citind, vom şti a o slăvi. Să li te-alătur lor aş pregeta: Sunt pene mari, dar nu-s de seama ta. De-aş măsura cu ani şi nu cu veci, Te-aş pune lângă ei, zicând că-ntreci Pe Kyd (din cei ce nu ţi-s mai prejos), Pe Lyly şi-al lui Marlowe stih vânjos. |
| And though thou hadst small Latine, and lesse Greeke, From thence to honour thee, I would not seeke For names; but call forth thund’ring schilus, Euripides, and Sophocles to vs, Paccuvius, Accius, him of Cordova dead, To life againe, to heare thy Buskin tread, And shake a stage : Or, when thy sockes were on, Leave thee alone, for the comparison Of all, that insolent Greece, or haughtie Rome Sent forth, or since did from their ashes come. |
Sărman ai fost în graiul latinesc Şi grec, deci n-aş umbla să te cinstesc Prin nume vechi… Ci iarăşi le-aş da zile Lui Accius, Paccuvius, Eschile, Euripid şi alţi ca ei; să vie Să vază cum a scenei schelărie O zgudui sub coturni. Sau cum, în meşi- De-comedie, tu în urmă leşi Al Greciei şi-al Romei rod ales, Din sânul sau din spuza lor purces. |
| Triumph, my Britaine, thou hast one to showe, To whom all scenes of Europe homage owe. He was not of an age, but for all time ! And all the Muses still were in their prime, When like Apollo he came forth to warme Our eares, or like a Mercury to charme ! Nature her selfe was proud of his designes, And joy’d to weare the dressing of his lines ! Which were so richly spun, and woven so fit, As, since, she will vouchsafe no other Wit. The merry Greeke, tart Aristophanes, Neat Terence, witty Plautus, now not please; But antiquated, and deserted lye As they were not of Natures family. Yet must I not give Nature all: Thy Art, My gentle Shakespeare, must enjoy a part; For though the Poets matter, Nature be, His Art doth give the fashion. And, that he, Who casts to write a living line, must sweat, (Such as thine are) and strike the second heat Upon the Muses anvile : turne the same, (And himselfe with it) that he thinkes to frame; Or for the lawrell, he may gaine a scorne, For a good Poet’s made, as well as borne. |
Britania mea, tu ai – deci, te făleşte – Pe-acel ce Europa-l proslăveşte. El nu-i al unui veac, ci al veciei! Era pruncuţă muza poeziei Când, ca Apollo, el să ne-ncălzească Veni, sau, ca Mercur, să ne vrăjească! De el e mândră firea, şi-mbrăcată De el în strai de sithuri, se desfată! Căci le-a brodit atât de cilibii, Că nu mai vor alţi meşteri mai duhlii; Aristofan, grec ager ca un ac, Terenţiu, azi, şi Paut nu mai plac, Ci gârbovi zac şi oropsiţi de fire Şi nu-i citeşte nimeni, nicăire; Dar nu-i doar vina firii, bună parte Din vină-i şi a marii tale arte: Măcar că barzii Firea cântă, ea, Ea, Arta, strungăreşte. Cel ce vrea Să scrie trainic stih (precum e-al tău), Călească-l iar pea-l muzelor ilău Întru sudori, renumele călindu-l (Qdat’ cu sine) dacă simte jindul; Altcum, în loc de dafini – spini şi vreasc, Căci barzii mari se fac, nu doar se nasc. |
| And such wert thou. Looke how the fathers face Lives in his issue, even so, the race Of Shakespeares minde, and manners brightly shines In his well toned, and true-filed lines : In each of which, he seemes to shake a Lance, As brandish’t at the eyes of Ignorance. Sweet swan of Avon! what a fight it were To see thee in our waters yet appeare, And make those flights upon the bankes of Thames, That so did take Eliza, and our James ! But stay, I see thee in the Hemisphere Advanc’d, and made a Constellation there ! Shine forth, thou Starre of Poets, and with rage, Or influence, chide, or cheere the drooping Stage; Which, since thy flight fro’ hence, hath mourn’d like night, And despaires day, but for thy Volumes light. |
Şi tu aşa ai fost. În fiul său Trăieşte tatăl, iar în versul tău, Dibaci adus şi bine pus la cale, Străluce viu răsadul minţii tale; Din orice stih el parcă zvârle-o dardă În ochiul Ignoranţei, ca să-l ardă. O, lebădă din Avon! Mândru-ar fi Pe-a noastre ape iar de te-ai ivi, Zburând pe ţărmii limpedei Tamisa. Ce-au fermecat pe Iacob şi Eliza! Dar, stai! Te văd deasupra noastră-n spaţii: Stea naltă lângă nalte constelaţii! Luceafăr printre barzi, dă sfat, sau ceartă A scenei noastre asfinţită artă; De când te-ai dus, ea negru plâns boceşte, Şi tomul tău e singura-i nădejde. |
| Ben Jonson | traducere de Tudor Dorin |