Arhiva categoriei 'Vorbe despre verbe'

23 sept.

a mușca

Verbul a mușca este un termen cu origine necunoscută, dar foarte des folosit și cu foarte multe semnificații. Înseamnă, în sens general, „a-și înfige colții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind)”. Termenul se folosește și pentru insecte, cu sensul de „a pricinui durere, usturime”. Poate avea și o semnificație complet nevinovată, fiind o acțiune necesară în procesul de hrănire – „a rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca)”.

Sensurile figurate sunt foarte interesante – fie „a provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.)”, fie „a ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice”. Dintre sinonime, sunt menționate a împunge, a înghimpa, a înțepa, a pișca, a critica, a încolți, a ațâța, a chinui, a consuma, a frământa, a îmboldi, a îndemna, a munci.

Expresiile sunt de-a dreptul grozave: a-și mușca mâinile sau degetele („a avea remușcări, a regreta, a se căi amarnic; a se înfuria”), a-și mușca limba sau buzele („a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni”), a-l mușca pe cineva de inimă să… („a se lăsa ispitit să…, a fi cât pe-aci să…”), a mușca pământul („a cădea la pământ rănit sau mort; a muri”), a-l mușca șarpele invidiei („a fi cuprins de invidie”).

Pisica mea mușcă. „Te crezi cățel?”, o întrebam când era mică – atât de des, încât probabil se gândea că așa o cheamă. La început eram plină de zgârieturi și răni pe mâini, pentru că, puiuț fiind, Irish nu știa că-mi face rău. Încet-încet, a învățat. Întâi, nu și-a mai folosit gheruțele atunci când ne jucam, iar apoi a descoperit și mușcăturile fără urme.

Nu a renunțat la ele, pentru că pisoiul e pisoi, na! Dar e extraordinar de simpatică atunci când trece ușurel pe lângă piciorul meu, de parcă ar avea vreo treabă pe undeva… răsucește brusc capul și mă prinde ușor de degete, lasă repede și fuge. Nu contenește să mă uimească felul în care pricepe ce are voie și ce nu. Iar dacă face vreun lucru nepermis, îmi pare că știe exact ce face, în ciuda mea!

05 aug.

a admonesta

Verbul a admonesta vine din limba franceză – admonester, și se referă, în sens larg, la acțiunea de „a mustra pe cineva cu severitate, a face observații, a dojeni aspru”. Termenul are însă o conotație suplimentară, pentru că cele mai multe dintre explicațiile date de dicționare subliniază faptul că acțiunea se face în calitate oficială (verbal sau în scris) și este suportată de către un subaltern care, în principiu, s-a făcut vinovat de ceva.

Evident că sensul termenului s-a deplasat foarte mult, întrucât este folosit, mi se pare, la scară destul de largă, cu valențe mai puțin oficiale. Iar sinonimele înregistrate de dicționare par să susțină această idee. În afară de faptul că sunt extrem de numeroase, multe dintre ele funcționează în registrul familiar și regional.

Astfel încât, pe lângă a certa, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, a mustra, apar și verbe ca a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, a sfădi, a sudui, a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, a cîrti, a tolocăni, a(-i) bănui, a docăni, a mogorogi, a moronci, a puțui, a șmotri, a vrevi, a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a săpuni, a scutura. Cu antonimele, lucrurile sunt mai simple – este menționat doar a lăuda.

Seria sinonimică este însă mult prea relaxat construită, cred. În mod evident, niciunul dintre termenii menționați nu are… prestanța pe care originea i-o conferă lui a admonesta (exceptându-l,  poate, pe a moraliza). Astfel încât, pare logică specializarea termenului în sfera oficială, atâta vreme cât există alternative extrem de expresive pentru toate celelalte situații.

29 iul.

a valorifica

Verbul a valorifica este un derivat de la substantivul valoare (cu sufixul -ifica), iar toate sensurile lui au legătură cu acesta. Înseamnă, mai întâi de toate, „a pune în valoare ceva, a scoate în evidență, în relief valoarea unui lucru, a unui înscris etc.”, dar și „a face ca un lucru să primească o anumită valoare”.

Termenul poate avea în vedere și simpla acțiune de „a schimba o hârtie de valoare sau un obiect cu contravaloarea lui în bani”, iar un sens special este cel referitor la „a folosi în procesul de producție anumite materii prime care duc la realizarea unor produse de valoare mai mare”. Dicționarele de neologisme adaugă la sensuri „a selecta din valorile anterioare ale culturii pe acelea care răspund noilor cerințe ale epocii”.

Sinonimele nu sunt foarte numeroase, cel mai apropiat din punct de vedere fonetic fiind livrescul a valoriza, care vine din franceză prin împrumut (valoriser). De asemenea, dicționarele mai menționează și a exploata, a fructifica.

Ultima dată când am vizitat Statele Unite, pe lângă New York, unde aveam cazarea, am făcut câteva excursii în orașele apropiate. Am văzut Washington, Philadelphia și Boston – locuri încărcate de istorie, impecabil valorificate pentru a pune la dispoziția vizitatorilor cele mai interesante informații despre una dintre cele mai insolite culturi ale lumii moderne.

Traseele turistice dovedesc preocuparea pentru a menține în atenția noilor generații, dar și a străinilor, evenimentele legate de lupta americanilor pentru a-și obține independența, pentru a acorda cetățenilor săi drepturi civile, pentru a se reinventa.

Multe dintre punctele de interes sunt gratuite pentru public – marele complex Smithsonian este, de pildă, deschis oricui dorește, cu acces gratuit prin lege. A fost o călătorie pasionantă, captivantă, în care am simțit preocuparea gazdelor noastre de a păstra vie amintirea vremurilor glorioase, de a valorifica fiecare urmă a trecutului.

15 iul.

a dezavua

Verbul a dezavua este un termen livresc, vine din limba franceză (désavouer) și este urmat, în general, de un complement care indică oameni, idei, acțiuni etc., însemnând „a pretinde că nu s-a spus sau nu s-a făcut ceva; a refuza să recunoască ceva (pentru sine)”. De asemenea, se poate referi la „a declara ca fiind neplauzibil”.

Sinonimele sunt mai agresive, și duc la un alt nivel semantic această nerecunoaștere, neacceptare – a blama, a condamna, a contesta, a se desolidariza, a dezaproba (spusele sau faptele cuiva), a înfiera, a proscrie, a reproba, a renega, a respinge, a stigmatiza.

Din punct de vedere fonetic, verbul mi se pare destul de dizarmonios, formele sale paradigmatice rupându-se în hiaturi destul de dificil de pronunțat. Dincolo de neplăcerile provocate în rostire, termenul indică parcă, prin însăși structura lui fonetică, separarea categorică pe care o sugerează și semantic.

Există situații în viață în care atitudinea noastră trebuie să se afle categoric sub semnul acestui cuvânt. Nu mi s-a întâmplat foarte des, poate pentru că nu sunt prea mulți cei care vorbesc în numele meu, prin urmare asocierea nu poate fi, oricum, făcută.

Politicienii noștri abuzează însă de el. Pentru că, deseori, pentru ei, totul se stabilește la nivel declarativ. Dezavuează una, dezavuează alta, creându-ne împresia că acestea ar fi valorile lor reale, cele solide, în funcțiile de care noi le acordăm sprijinul nostru. Din păcate, descoperim, de cele mai multe ori, că toate-s vorbe goale…

08 iul.

a tăgădui

Verbul a tăgădui vine din limba maghiară – tagadni (care se traduce „a contesta”). Este tranzitiv şi înseamnă – cu referire la adevăruri, fapte, fenomene – „a contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva ca fiind adevărat, a declara ca fiind neadevărat”.

Termenul stabilește sinonimie cu verbe precum a nega, a renega, a dezminți sau, mai rar, cu a refuza. Are, de asemenea, şi alte echivalente în dicționare: a ascunde, a dezice, a masca, a respinge, a retracta, a tăinui, dar şi livrescul a denega ori învechitul a protesta.

Mie îmi place teribil cum sună. Și, deși întotdeauna mi s-a părut că are o conotație negativă – căci retractarea implică o dezicere, o negare de primă vorbă, acum îl găsesc mai pe gustul meu. Pentru că încă îmi mai place curajul contestării și puterea unui „nu” spus împotriva curentului.

Nu agreez însă, așa cum nu mi-au plăcut niciodată, „contestarii de serviciu”, cei care critică totul și pe toate, cărora nimic nu le convine și totul le displace, fără a identifica problemele reale și soluțiile adecvate. Pur și simplu din dorința de a fi contra curentului ori, dimpotrivă, de a fi „cool”, ridicându-se pe un val de opinie „la modă”, de bonton.

Nu cred în rezolvările de tipul acesta, dar e foarte adevărat că mai curând se mișcă lucrurile atunci când sunt puse sub presiunea tăgadei, decât lăsate în voia lor, sperând că se vor îmbunătăți de la sine… Prin urmare, deși nu sunt cea mai cârtitoare ființă din lume, mă bucur deseori când oamenii tăgăduiesc ordinea lucrurilor ce merg strâmb.

24 iun.

a (se) erija

Verbul a (se) erija vine din franceză – ériger, și este un reflexiv urmat de determinări introduse prin prep. „în”. Înseamnă, în primul rând, „a-și atribui fără niciun drept o situație, un rol care conferă autoritate, a se da drept…, a voi să treacă drept…” sau, cu alte cuvinte, „a-și aroga ilegal o autoritate”.

La origine, termenul provine dintr-un latinesc erigo, erigerea înălța. De aici, în registrul vechi, verbul se folosea cu referire la statui și monumente, însemnând „a așeza în poziție verticală”, sau la un așezământ, o instituție, fiind echivalent cu a întemeia, a institui, a crea; un alt sens arhaic se referă, pur și simplu, la „a ridica la o condiție superioară”.

Plecând din latină și trecând prin franceză, ceea ce surprinde este conotația negativă spre care s-a deplasat sensul cuvântului. Înălțarea este doar aparentă, dorită și pretinsă, dar fără fundament și fără niciun drept. Alte două sunt elementele de sens care atrag atenția: este vorba despre o pretenție a celui care face acțiunea, iar miza este câștigarea autorității.

Pentru că – nu-i așa? – autoritatea este cu adevărat greu de câștigat. Pare, prin urmare, logică încercarea de a crea aparența că o ai. Chiar dacă, în adevăr, nu ești în stare să o câștigi.

© 2019 blog.ro-en.ro