Vebul a conjectura vine din limba franceză – conjecturer, la rândul lui provenit din latină – conjecturare. Termenul are legătură cu substantivul cu care se înrudește – conjectură (părere neconfirmată, opinie bazată pe aparențe; ipoteză, presupunere, prezumție, supoziție). Înseamnă, prin urmare, „a face o conjectură”, adică „a judeca după aparențe, prin conjectură”, fiind sinonim cu a presupune, a bănui.

Atunci când l-am întâlnit prima dată, verbul acesta mi s-a părut extrem de ciudat… Nu mă refer neapărat la aspectul lui sonor neobișnuit sau la raritatea utilizării sale, cât la felul în care, deși are aceste caracteristici, este foarte des întâlnit în viața noastră comună: conjecturăm de un miliard de ori pe zi, fără ca măcar să ne dăm seama. De fapt, fără ca măcar să cunoaștem termenul, pentru că – nu așa? – sună destul de prețios.

Și asta n-ar fi încă o problemă, dacă rezultatele la care am ajunge conjecturând ar fi interpretate drept ceea ce sunt: concluzii nefondate ale unor raționamente poate greșite, neverificate și, probabil, fără bază reală ori valoare de adevăr. Însă, de cele mai multe ori, facem presupuneri și ne construim opiniile pe aparențe, considerând în mod eronat că „avem dreptate” în a judeca una sau alta. Evident, uneori e posibil să fie așa, dar… n-am putut să nu mă opresc puțin pentru a reflecta asupra lejerității cu care înlocuim, destul de des, adevărul cu părerile noastre.

Verbul a ticăi apare în dicționar cu două articole diferite, care se referă la cuvinte diferite. Primul are etimologie necunoscută și înseamnă „a lucra încet și fără mult spor sau cu multă migală”, echivalent al lui a se mocăi, a se moșmoni, a se mocoși. Cel de-al doilea s-a format prin derivare cu sufixul -ăi și are, în mod evident, legătură cu tic-tacul ceasornicului – „a emite un sunet ritmic caracteristic în timpul funcționării, a face tic-tac”.

Sensul figurat se referă la inimă, când „bate în ritm accelerat și cu putere (sub efectul unei emoții puternice sau al unui efort)”, fiind sinonim cu a zvâcni, a palpita. Un sens învechit și popular stabilește sinonimie cu a se zbuciuma, a se frămînta, a se văita. Alte verbe echivalente sunt a (se) chinui, a suferi, a (se) zbate, a (se) zvârcoli, existând și o serie mai apropiată din punct de vedere fonetic – a tăcăi, a tâcâi.

Ultima oară când am fost la Brașov mi-am cumpărat un ceas cu pisici. Mai trecusem pe acolo în ultimii ani și îmi plăcuse ideea – ceasuri decorative, făcute din viniluri vechi, pe care sunt decupate forme diverse… Încă nu o aveam pe Irish când le-am remarcat, dar nu m-am decis să iau până anul trecut, când m-am întors acasă cu unu și l-am atârnat, mândră, pe perete: eram acum patru pisici în casă.

Ce n-am pus deloc la socoteală a fost faptul că, deși par făcute pentru a funcționa ca ceasornice, nu e o idee bună să le pui baterie. Mai ales dacă le fixezi pe perete cu o bucățică de bandă dublu-adezivă, pe care apoi o dezlipești greu. Nu aveam de gând, oricum, să-l mai dau jos de acolo, dar mă gândisem că se va opri când se va termina bateria și… gata. Nu că se va defecta și că va ticăi de-mi voi lua câmpii pe lângă el!

Imaginați-vă ticăiala iadului, din ce în ce mai nervoasă și mai urgentă, de parcă anunță venirea însăși a sfârșitului celui mare! De fiecare dată când îl aud, îmi fac autocritica, îmi trec în revistă viața și îmi cer iertare pentru toate greșelile greșiților noștri. Și – jur! – n-am avut în viața mea baterie cu viață așa lungă! Toate bateriile pe care le-am folosit până acum m-au lăsat baltă și s-au epuizat cu viteza luminii – asta, nuuuuuu! E mama și tata iepurașului duracell! Când s-o opri, dau petrecere!

Verbul a (se) neliniști este un derivat regresiv de la adjectivul neliniștit, printr-un proces destul de sinuos. Adjectivul s-a format, la rândul lui, prin derivare de la liniștit – obținut prin conversiune din participiul verbului a liniști. Prin urmare, între cele două verbe există o legătură, dar nu cea directă, pe care am bănui-o.

Înseamnă „a-și pierde sau a face să-și piardă liniștea sufetească” ori „a se umple de neliniște”, iar sinonimele sunt extrem de numeroase, dar și foarte diferite, în funcție de nivelul neliniștii: a (se) alarma, a (se) agita, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a-i păsa, a se sinchisi, a (se) speria, a se teme, a (se) tulbura, a se zbuciuma, a se zvîrcoli.

Între ele, se remarcă, de asemenea, un termen livresc – a (se) impacienta și câteva regionalisme – a bindisi, a se cioșmoli, a (se) îngrija, a (se) îngriji, a (se) lărmui. În anumite situații extreme, temenul medical corespunzător este a angoasa. Relația de antonimie pare să fie mult mai simplu de stabilit, pentru că dicționarele indică o singură posibilitate – a (se) domoli.

Toată adolescența am suferit de insomnii. Groaznice. Adormeam spre dimineață, noapte de noapte, până cedam de oboseală. Dormeam apoi ca ursu’ vreo câteva nopți și o luam de la capăt… Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au mai așezat. Cred că am învățat să dorm, dar am și devenit mai pricepută în a îndepărta factorii perturbatori.

Dorm destul de mult și destul de bine, mă odihnesc suficient, mai ales în perioadele în care sunt foarte ocupată. Adorm ușor și relativ devreme, însă, din timp în timp, undeva pe la 3-4 spre dimineața, toate problemele pământului vin peste mine. Mă trezesc, și pe suflet mi se așterne un soi de agitație, îngrijorare, o panică nelămurită, care nu-mi mai dă pace.

Evident, anxietatea mea are întotdeauna motive reale, adică nu vin din senin și știu exact cauza care mă neliniștește, dar lucrurile capătă niște proporții uriașe și imposibil de controlat, iar eu îmi aduc aminte de insomniile grele ale adolescenței… Și mă calmez dintr-odată, pentru că știu că dimineață, pe lumină, totul va fi bine, iar demonii vor intra la loc, în cutiuțele lor mici. Ce bine că învățăm, în timp, să-i domolim!

Verbul a se pisici s-a format prin derivare din substantivul pisică – și se știe că ce se naște din pisică șoareci mănâncă! Se folosește mai ales în registrul familiar și este sinonim cu a se alinta ori cu a se linguși (ca o pisică, evident!). Dicționarele mai recente adaugă și o accepție regională, folosită în Oltenia, unde termenul poate însemna a se reproduce – folosit pentru pisici.

De cele mai multe ori, verbul are conotații negative. La copii poate mai merge cum mai merge, deși obiceiul e enervant și păgubos, dar oamenii în toată, mai ales femeile (de bărbați nu mai zic), par a da dovadă, în fapt, de imaturitate, când recurg la acest tip de comportament. Este adevărat că depinde foarte mult de locul și circumstanțele acestor situații, dar pe mine mă scoate din sărite, de cele mai multe ori.

Mai puțin la pisici. Când e vorba de pisici, mă topesc pur și simplu! Cel puțin a mea… e un spectacol delicios. Se alintă, miaună, își trece coada pe lângă mine… o desfășurare întreagă de forțe, pentru a-mi atrage atenția și a câștiga o mângâiere. Nu face asta doar când îi e foame sau pentru a obține ceva, dar tot așa de adevărat e că, dacă n-are chef de tine, n-are! Așa că am învățat să profit de momentele ei de tandrețe și să mă bucur când sunt în grațiile ei.

Verbul a piua s-a format de la substantivul piuă („vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme și mărimi, cu pereții și cu fundul gros, în care se pisează diverse substanțe sau corpuri solide”). Înseamnă „a zdrobi în piuă” (de exemplu, minereuri) sau „a da la piuă o țesătură de lână”. Termenul funcționează în registrul popular (se folosește în Transilvania și în Maramureș) și este sinonim cu a pisa.

Pentru mine, a fost o surpriză atunci când l-am descoperit. Văzându-l, prima dată m-am gândit la „de-a v-ați ascunselea” din copilărie… sau la orice altă activitate care presupunea ieșirea din joacă, revenirea scurtă la realitate, prin semnalizarea cu celebrul strigăt „piua!”. A fost numai o impresie, pentru că nu are legătură cu această piuă, ci cu cealaltă.

Însă, gândindu-mă la asta, tot mi se pare o idee bună, deși dicționarele nu includ acest sens în paginile lor! Cum ar fi să-i putem spune vieții „piua!”, când ne simțim copleșiți și simțim că nu mai facem față la ceea ce se întâmplă? Știu că uneori avem impresia că facem asta, luând câte o decizie definitivă… dar nu sunt convinsă că, în situațiile astea, nu ne lasă de fapt ea în pace puțin, dându-ne răgaz să ne revenim.

Cum ar fi să ne întrebăm, din când în când, ce putem face când celălalt piuează. Când unul are chef de piuat ar trebui să piuăm împreună? Sau e mai bine să piueze fiecare pe rând, pentru ca jocul să nu se strice, să-l ducem mai departe doar piuând câte puțin, când avem nevoie de spațiu și timp?

Verbul a (se) mulțumi are o origine foarte interesantă (din formula de urare la mulți ani!). Se folosește, în primul rând, cu valoare intranzitivă – „a exprima (cuiva) recunoștința sau satisfacția pentru o manifestare de politețe, un dar, un bine etc. care i s-a făcut”, dar și ca tranzitiv – „a răsplăti, a recompensa pe cineva” sau „a satisface pe cineva, a face pe placul cuiva; a bucura”. Accepția reflexivă a termenului se referă fie la „a fi, a se socoti satisfăcut; a nu pretinde mai mult”, fie la utilizarea lui în registrul popular „a se lăsa de ceva, a renunța la…, a se sătura de…”.

De asemenea, poate însemna „a rosti o urare către cineva” sau „a închina paharul cu băutură”, dar și „a saluta pe cineva, urându-i bună ziua”. Cuvântul este folosit ca formulă stereotipă, cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă, pentru „a răspunde cu recunoștință, căldură etc. la un salut sau la o urare” ori „a exprima recunoștința pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.”

Există o serie de structuri care au același sens, în contexte diferite: a aduce mulțumiri, a-și arăta recunoștința, a arăta gratitudine, a refuza cu politețe. Iar sinonimele sunt foarte numeroase: a accepta, a admite, a aproba, a blagodari (divinității), a compensa, a consimți, a despăgubi, a încuviința, a îndupleca, a îngădui, a învoi, a lăsa, a permite, a primi, a răsplăti, a recompensa, a satisface.

Sunt puține cuvinte atât de potrivite la finalul unui an și începutul unuia nou. Dincolo de tradiționala urare din care derivă (acel „la mulți ani!” care se referă la vremurile frumoase ce vor veni), se cuvine să aducem mulțumiri pentru toate cele trecute. Cred că uităm deseori să facem asta, pentru că e în firea omului să-și dorească mai mult pentru mâine, uitând să aprecieze ce are azi.

Prin urmare, m-aș gândi să mulțumesc acum pentru toată frumusețea anului ce a trecut, dar și pentru toate lacrimile, pentru sănătatea celor care au rămas cu noi, fără a uita de liniștea celor care au plecat. Mulțumiri pentru toate reușitele și pentru învățăturile venite din eșec, pentru toate bucuriile și toate enervările, pentru toate călătoriile extraordinare, pentru toate prieteniile neuitate, pentru toate cele înțelese ori iubite făr-a le pricepe. Pentru toate planurile împlinite sau amânate. Pentru toate iubirile apuse și, deopotrivă, pentru cele ce vor veni. Un an bun să avem!