21 Mar

„Despărţire” de Mihai Eminescu

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălaiu,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
To not forget our loving, should I a sign implore?
I’d ask for you, but dearest, you are your own no more.
Nor do I beg a flower from in your golden hair;
Forgetfulness, beloved, is but my single prayer.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting’ asemeni, ci ‘n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu ‘nainte tu grija mea s’o porţi?
La ce să măsuri anii ce sboară peste morţi?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voiu să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oiu fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi —
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,
Să ‘ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe ‘nchisele-mi pleoape,
Apoi — de vor — m’arunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca ‘n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi,
Să ‘ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar’ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt…
Oh, what a sad sensation, when joy that soon did wane,
Not swift with it to vanish, but ever here remain!
Down quite a different valley does that same river fret;
The long and silent sameness of immutable regret
When through this life to wander it has been writ, it seem,
A dream made out of shadow, a shadow made of dream.
From now in my existence what interest can you hold?
Why should one count the ages that o’er the dead are rolled?
No matter when I die, this or some later day,
My wish is out o’the mind of all to I pass away,
And you forget the dream that our two hearts endears.
When you look back, beloved, upon the faded years,
Let in the depths of shadow my memory be gone,
As though we midst our loving each other had not known,
As though those hours of wonder in fact we did not live.
That I so deeply love you dear one can you forgive?
My face turned to the desert you left me all alone
And cold beneath my eyelids my eyes have turned to stone.
And when at last death’s soil my body does reclaim,
Then who on earth will know me or know from whence I came?
A chant of lamentation within cold walls will chime
To beg for me in weeping the peace of endless time;
And I would fain that someone quite near to me then came
To whisper to me softly, beloved one, your name.
While then … should they my body into the gutter throw,
Still that would be far bitter than what I suffer now.
Afar off in the distance a flock of crows arise
And darken all the heavens before my sightless eyes;
Beyond the earth’s steep margin a hurricane does start,
Flinging to the world my dust and to the wind my heart.
Ci tu rămâi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să ‘ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m’oiu şti nici eu.
Yet as in spring the blossom do you remain the while,
With gentle eyes and humid, and tender childish smile;
So much a child, yet seeming each day to younger grow
And of my fate know nothing, as I too nothing know.
Mihai Eminescu traducere de Corneliu M. Popescu

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro