22 Mai

a vorbi

Verbul a vorbi face parte din familia lexicală a substantivului vorbă (de la care s-a și format), însemnând „a avea facultatea de a articula cuvintele, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții”, stabilind sinonimie cu a grăi, a rosti, a spune, a zice. Varianta intranzitivă se referă la „a sta de vorbă” (a comenta, a discuta, a se întreține, a se înțelege, a se învoi, a se sfătui, a tăifăsui) ori la „a face o expunere; a ține un discurs”.

Există și o mulțime de sensuri adiacente – „a se adresa cuiva” ori „a se exprima într-o anumită limbă” ori „a-și spune cuvântul, a-și exprima voința”. Cele mai frumoase mi se par sensurile figurate, de pildă, felul în care toate lucrurile din jur și toate faptele noastre vorbesc despre noi („a face dovadă; a pleda în favoarea cuiva” – a adeveri, a atesta, a confirma). Pe lângă sinonimele menționate până acum, ar mai fi foarte, foarte, foarte multe regionalisme și arhaisme; aleg, la întâmplare, a blești, a glăsi, a băsădi, a turvini, a vorovi etc. Antonimul pare a fi unul singur – a tăcea.

Expresiile sunt extrem de numeroase, lucru ușor de înțeles, dat fiind faptul că termenul este foarte vechi: a vorbi în barbă (a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine), a vorbi cu gura altuia (a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv), a vorbi vrute și nevrute / verzi și uscate / câte-n lună și-n stele (adică a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi), a vorbi ca o moară stricată / hodorogită / ca o meliță / ca o morișcă, a vorbi de funie în casa spânzuratului, a vorbi aiurea-n tramvai / ca să nu adoarmă, a vorbi cu jumătate de gură, a vorbi ca din carte, a vorbi cu pereții, a vorbi în dodii, a vorbi alături cu drumul, a vorbi fără miez, a vorbi în tâlcuri, a vorbi cu sufletul la gură, a vorbi de sus, a vorbi pe cineva de bine ori, dimpotrivă de rău („a spune vorbe rele despre cineva”, adică a bârfi, a calomnia, a cleveti), a vorbi liber, a vorbi deschis etc.

Dintre toate obiceiurile vorbitului, cele pe care le subliniază sau nu dicționarele, cel mai tare mă enervează vorbitul cu voce tare când ești singur în casă. Poate or fi oameni care nu fac asta, dar eu obișnuiesc – și mă enervează rău. Când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc articulând: ce am de făcut, ce am uitat să fac, ce ar fi o idee bună – habar n-am… diverse…

Nu mă cert cu nimeni, nu inventez conversații sau situații ipotetice. Nu! Ci discut despre lucruri concrete. Oricum, mai puțin metaforice decât Iona lui Sorescu, de unde am dedus că nu despre singurătate este vorba la mine (nici nu prea ar avea cum, ha ha ha!). Și atunci când am încercat să aflu cauza, mi-am dat seama care este partea funcțională a rostirii cu voce tare: ca să potolească și să disciplineze iureșul necontrolat al gândurilor. Când sunt foarte, foarte obosită, ele toate se înghesuie, se aleargă, dispar fără urmă. Și atunci, cu o vorbă, urmată de faptă, le așez pe toate la locul lor. Evident, detest în continuare obiceiul ăsta și mă bat cu el de fiecare dată. Însă acum sunt un pic mai îngăduitoare: o fi având și el un rost în lumea mea. Cel puțin la sfârșitul anului școlar…

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • a defăima: Verbul a defăima înseamnă, în primul rând, „a vorbi de rău pe cineva sau a ...
  • a metaforiza: A metaforiza este un verb care se foloseşte rar şi are o semnificaţie oarecum specializată, ...
  • a bârfi: Verbul a bârfi este un termen cu origini necunoscute, fiind, conform unor cercetători ai limbii, ...
  • a tăcea: Verbul a tăcea este o alegere dificilă pentru discutare, pentru că are extrem de multe ...
  • a clămpăni: Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin ...

© 2017 blog.ro-en.ro