Verbul a (se) scrânti are două sensuri principale, dintre care unul propriu și unul figurat; intră în construcția câtorva expresii și are numeroase sinonime. Termenul vine din slavă (krentati „a suci, a întoarce”) și se referă, în primul rând, la oase, membre – „a (se) deplasa, a scoate din articulație, din poziția sa normală”, fiind sinonim cu a dezarticula, a disloca, a luxa.

Cea de-a doua accepție are în vedere forma reflexivă a verbului, folosit cu sens figurat – „a-și pierde dreapta judecată, facultatea de a judeca normal, a-și ieși din minți, a lua-o razna”, moment în care stabilește echivalență cu o mulțime de alte verbe: a (se) aliena, a înnebuni, a se sminti, a se țicni, a se zăpăci. Expresia a o scrânti înseamnă „a face o prostie, o gafă” – a greși.

Săptămâna asta mi-am scrântit o gleznă. Rău. Mă rog, la cât de rău am căzut din picioare, am scăpat chiar ieftin. Am călcat cu piciorul drept într-o gaură în asfalt, lăsat de cei de la gaze sau de la apă sau de la Dumnezeu știe ce (mă uitam după fluturi, evident) și m-am prăbușit la pământ de parcă aș fi fost secerată. Literalmente secerată! Mi s-a tăiat respirația și am avut senzația – câteva secunde foaaaaarte lungi – că n-o să mă mai pot mișca niciodată de acolo.

Într-un mod ciudat – foarte, foarte ciudat –, m-am ales doar cu câteva vânătăi și totul părea să fie în regulă. M-am analizat cu atenție, odată ajunsă acasă, și am constat surprinsă că-s întreagă. Apoi, încet-încet, glezna stângă a început să se umfle și să se învinețească. Mi-am spus pentru sine, pe măsură ce durerea devenea imposibil de ignorat: „Na, că m-am scrântit!”