Verbul a (se) îngădui vine din limba maghiara (engedni) şi înseamnă „a da voie, a da cuiva permisiunea, a-l lăsa să; a admite în mod conştient şI tacit”. În registrul popular, reflexiv reciproc este echivalent cu „a se învoi, a se înțelege unul cu altul, a trăi în armonie”, iar nuanța tranzitivă sau intranzitivă înseamnă „a avea răbdare, a da răgaz; a lăsa pe altădată”.

Sinonimele sunt foarte numeroase: a admite, a aproba, a accepta, a consimți, a aştepta, a amâna, a diminua, a domoli, a slăbi, a întârzia, a păsui, a zăbovi, a concepe, a absolvi, a ierta, a se îndupleca, a scuti, a împăca, a încuviința, a înțelege, a îndreptăți, a înghiți, a îndura, a lăsa, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera etc.

Unul dintre sensurile mele preferate ale acestui verb se referă la „a-şi da voie în mod conştient; a-şi asuma dreptul” şi cred că de aici se ivește expresia frumoasă de „a se îngădui pe sine”, ce reprezintă, din punctul meu de vedere, secretul unei vieți lăuntrice bogate şi liniștite. Omul trebuie să şi le ştie pe toate ale sale, trebuie să şi le învețe (şi bune, şi rele), să şi le îndrepte şi să aibă răbdare cu sine, pentru că lucrurile bune se fac rareori într-o clipă, cu atât mai puțin cele trainice.

Iar adevărul este că lucrăm asupra noastră toată viața și clipă de clipă, fără ca lucrul să fie vreodată terminat cu adevărat. Obosim uneori și am vrea să lăsăm toate în urmă, convinși că tot răul câștigă și lupta e zadarnică. Şi, totuși… e frumoasă înțelepciunea liniștii pe care o primești când, obosit de atâta drum, te îngădui pe tine şi-ți limpezeşti sufletul.