20 Iul

a se îndoi

Verbul a se îndoi porneşte, ca semnificaţie, de la ideea de „dublu”, privită însă din puncte de vedere diverse. Se poate referi la plierea unui întreg în două sau mai multe părţi, realizându-se strângerea unei stofe, hârtii sau a unui material, punând marginile una peste alta şi, eventual, repetând operaţiunea, moment în care devine sinonim cu a împături. Acţiunea presupune în acesta caz o oarecare conservare a materiei, pentru că se realizează re-dispunerea şi rearanjarea acesteia, nu modificarea ei ca masă. Lucru ce nu se poate spune despre a îndoi atunci când se referă la lichide, devenind sinonim cu a dilua, a boteza, a subţia deoarece cantitatea creşte, e adevărat, dar îşi pierde proprietăţile; termenul poate fi folosit şi pentru a sugera, deci, dublarea, mărirea, înmulţirea.

Se poate referi, de asemenea, la obiecte maleabile sau mlădioase care pot fi făcute să devină curbe, cuvântul stabilind sinonimie cu a încovoia, a apleca, a înclina, a curba, a arcui, a strâmba, a încovriga, a cambra, a se mlădia sau chiar a frânge. Am observat astfel că sensul acesta al cuvântului pare să aibă şi cele mai multe sinonime, fiind în acelaşi timp şi unul dintre foarte puţinele care acceptă şi antonime: a dezdoi sau a îndrepta. Tot pornind de la această accepţie, cuvântul trece cumva în sfera umană şi face referire la efectele pe care munca fizică brută sau timpul ce îmbătrâneşte le au asupra corpului nostru; se pot folosi, astfel, a se gârbovi, a se cocoşa, a se gheboşa, a se cocârja, a se aduce de spate.

Însă dincolo de dimensiunea materială, mintea omului, poate fi şi ea „îndoită”. Se foloseşte termenul atunci când vorbim despre a fi nesigur într-o părere personală, a manifesta nehotărâre, a sta la îndoială, sau chiar a fi cuprins de un sentiment de neîncredere faţă de ceva ori de cineva. Mi s-a părut întotdeauna că ezitarea, şovăiala mea în aceste cazuri vine dintr-un fel de dedublare; cred că există în mine un alter ego pe care îl învestesc fără să-mi dau seama cu toate celelalte opinii, contrare celor pe care mi le asum în mod oficial. Cred că undeva, în străfundurile conştiinţei mele umane, se creează aproape automat un soi de echilibru între ceea ce presupun că ştiu şi ceea ce sunt sigură că habar n-am, care determină o frumoasă nelămurire despre deciziile şi gândirile mele. Fiinţa mea înregistrează (aproape…) cu desăvârşire lipsa vreunui complex al divinităţii, acceptă extrem de uşor posibilitatea că aş putea să mă înşel. Sigur, asta nu înseamnă în niciun fel că nu sunt capabilă să iau decizii ori să merg într-o direcţie… până la urmă… Poate doar mai greu ca alţii… Şi întotdeauna mă minunez de posibilităţile pe care le las în urmă. Infinite.

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • a contesta: Verbul a contesta face parte dintr-o categorie aparte, cea a cuvintelor pătrunse în limbă într-o ...
  • a înnoi: Începem încă un an, cu verbul a înnoi. Termenul se poate referi la a (se) ...
  • a manipula: Verbul a manipula este sinonim cu a mânui şi a manevra. În sensul cel mai ...
  • a dezamăgi: Pentru verbul a dezamăgi am găsit câteva explicaţii, iar cu una dintre ele nu prea ...
  • a răci: Verbul a răci are trei trimiteri fundamentale, toate referindu-se la scăderile de temperatură, în sisteme ...

© 2017 blog.ro-en.ro