Verbul a (se) împrumuta are o mulţime de utilizări. Nu neapărat pentru că are multe sensuri – dimpotrivă, fundamental înseamnă acelaşi lucru –, ci pentru că se pot împrumuta o mulţime de lucruri (şi o mulţime de bani, presupun). Se referă, pe de o parte, la „a da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmează să fie restituit”, iar pe de altă parte, „a adopta cuvinte, obiceiuri” ale altcuiva, stabilind, prin extindere de sens, sinonimie cu a imita.

Atunci când vine vorba despre bani, termenul este echivalent cu a credita ori cu a (se) îndatora, având o serie de variante vechi sau regionale – a prumuta, a aprumuta, a scumpăra. Este interesant faptul că verbul are în vedere atât datul, cât şi luatul, dar şi faptul că, pentru sensurile metaforice ale cuvântului, se pierde condiţia restituirii („florile împrumută de la soare culorile lor”).

M-am gândit deseori la povestea asta legată de împrumut şi sunt anumite lucruri care mi se par de bun-simţ. Nu am un anumit lucru în casă şi-mi trebuie o singură dată, deci n-are rost să mi-l cumpăr, îl iau de la vecin, poate data viitoare are el nevoie de la mine de ceva, şi tot aşa. Dacă-mi trebuie des, mi-l cumpăr eu însămi, totuşi. Mi se pare, iarăşi, o idee bună să împrumuţi cărţi: sunt multe, bune, fascinante; n-or fi bani pentru toate, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie citite.

Mie îmi place să împrumut şi bani. Adică… nu e chiar o „plăcere” când am nevoie de ei, dar nu-mi pare ruşinos, dacă am o problemă care îmi depăşeşte bugetul, să rog un prieten pentru ajutor. Însă cel mai mult şi mai mult mă bucur când am eu prieteni pe care pot să-i ajut, deşi – se poate întâmpla, da – să ies în pagubă. Uneori câştigi loialitate (nu, nu pentru că ai cumpărat-o, pentru că asta nu se poate cumpăra), alteori înveţi lecţii însemnate. Dar, oricum ar fi, banii mi se par lucrul cel mai puţin important în toată ecuaţia asta. Cred, cu adevărat, că banii se fac şi se dau. Altfel, poate ţi se pare că eşti bogat, dar eşti definitiv robul lor.