Verbul a (se) gripa vine din franţuzescul gripper şi are două sensuri fundamentale. Într-un mod foarte ciudat, primul dintre acestea nu se referă la oameni, ci este un termen tehnic, folosit pentru motoare şi pentru piesele acestora, utilizat, prin urmare, exclusiv la persoana a treia – „a se bloca în timpul funcţionării, din cauza lipsei de lubrifianţi, din cauza unei ungeri defectuoase ori a unei răciri insuficiente”. Mult mai rar se foloseşte verbul acesta cu referire la oameni, moment în care înseamnă „a (se) îmbolnăvi de gripă”.

Lucrul mi se pare foarte ciudat, deoarece substantivul gripă are o mai largă răspândire cu sensul de „boală infecţioasă şi contagioasă, de natură virotică, localizată la nivelul aparatului respirator, care se manifestă printr-o stare generală proastă, febră, inflamaţia căilor respiratorii superioare, dureri musculare şi de cap etc.” Prin extindere de sens, e orice „afecţiune sezonieră care se manifestă prin febră, prin catar nazal sau bronhial”. Sinonimele sunt influenţă (rar), troahnă (popular) sau cataroi (învechit), şi nici poveste despre motoare.

Pe filieră germană, termenul se referă la „a apuca cu ghearele, a zgâria cu gheara”, de unde a apărut în limbă gripa sinonimă cu gripsorul, pajura (poate şi zgripsoroaica/zgripţorul din basme să fi suferit vreo influenţă adăugată la neogrecescul etimologic). Între acest sens şi cel al gripei comune, apropierea pare să vină din forţa „apucării în gheare” şi dificultatea ieşirii din această situaţie, cu trimitere la vindecarea anevoioasă în cazul bolii, despre care se spune în popor că, dacă a apucat să te prindă, trebuie „să-şi facă damblaua vreo trei zile”.

Zilele astea mă străduiesc din răsputeri să fentez o fiară de gripă, după ce, acum vreo lună, abia-abia am scăpat din ghearele uneia ce s-a ţinut scai de sufletul meu. O formă neobişnuită pentru mine (care nu sunt deloc bolnăvicioasă), cu afecţiuni de toate felurile şi peste tot locul. Am dus-o pe picioare, dar m-am simţit, vreo trei zile, ca lovită de tren. Să zicem că toamna se mai întâmplă, aşa că nu mi-am făcut griji. Însă după o lună, iar! Se vede treaba că organismul mi-a devenit extrem de sensibil, ori că sistemul meu imunitar e praf.

Dar tot aşa de adevărat e că microorganismele care ne fac rău devin din ce în ce mai performante, iar corpurile noastre, private de hrană sănătoasă, mişcare în aer liber, călire şi fortificare, suprasolicitate de stres şi neodihnă, sunt din ce în ce mai expuse şi mai slab apărate în faţa acestora. E destul de chinuitoare lupta asta cu duşmanii nevăzuţi şi, nu ştiu de ce, mi se pare că nici nu înregistrăm prea multe succese. Între timp, le tratăm neglijent şi superficial, sperând că vor dispărea de la sine… Şi dacă nu?