31 Oct

a invidia

Verbul a invidia are o interesantă problemă de semnificaţie, necesitând situarea în acelaşi sistem de referinţă pentru a fi perceput la fel de către doi vorbitori diferiţi. Eu, de exemplu, nu-l găsesc deloc negativ, iar sentimentul căruia îi dă substanţă nu-mi pare în niciun fel distructiv. Nu toată lumea gândeşte aşa, iar dogma bisericească ne spune clar că invidia este unul dintre păcatele capitale. M-am întrebat – firesc – de unde apare diferenţa la nivel lingvistic între cele două percepţii. Şi am descoperit în dicţionare că verbul acesta are două serii sinonimice. Luăm pe de o parte a vrea, a dori, a pofti – ceva ce aparţine altcuiva, care ar putea deveni achiziţie personală prin muncă (dacă are valoare materială) sau devenire (dacă e o calitate de dobândit). Pe de altă parte, notăm a pizmui, a râvni, a zavistui – cele care presupun, cu adevărat, o serie de frustrări pe care, odată dezmorţite în suflet, cu greu le mai poţi canaliza spre ceva luminos sufleteşte. Presupun că undeva în mentalul fiecăruia dintre noi se face o alegere subconştientă asupra uneia dintre cele două accepţii ale termenului, iar de aici se nasc diferenţele între reacţiile noastre în raportarea la acest cuvânt.

Eu sunt capabilă de invidie. O recunosc atunci când o simt şi mă străduiesc să-i conştientizez rădăcinile ascunse, pentru că ştiu că acolo, adânc depozitate în mine, la originea invidiilor mele stau lipsurile pe care le am eu, şi nu mai-multul pe care îl văd la ceilalţi. Şi asta se poate dovedi o observaţie constructivă pentru mine. Invidiez pe cineva pentru lecturile pe care le adună, deşi sunt conştientă că e vorba în primul rând de o altă structură mentală (lecturile mele sunt lungi, anevoioase şi cu multe popasuri), de o mai bună gestionare a timpului şi de o mai eficientă stabilire a priorităţilor. Invidiez pe altcineva pentru felul în care scrie, deşi este evident pentru mine că rezultatul depinde de decantarea ideilor şi de o capacitate mai mare de sinteză, sau de lucrul acela numit talent, care nu se învaţă. Îi invidiez pe oamenii care au familii, dar nu-mi doresc asta cu riscul de a fi nefericită în doi, aşa cum îi invidiez pe oamenii care au copii, dar cred că poate timpul meu nu a sosit încă. Îi invidiez pe cei pe care elevii lor îi stimează şi îi iubesc, dar nu-mi consider meseria un concurs de popularitate, aşa că încerc să fiu întâi exigentă şi apoi agreabilă. Mă invidiez pe mine când mi-e linişte şi bine. Şi fac tot ce pot – să-mi fie mai des.

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • a (se) maturiza: Verbul a (se) maturiza este unul cuminte, care are doar două sensuri importante. Primul dintre ...
  • a (se) împrumuta: Verbul a (se) împrumuta are o mulţime de utilizări. Nu neapărat pentru că are multe ...
  • know-how: Know-how este o structură care mie mi se pare intim legată de ideea de proprietate ...
  • a dezamăgi: Pentru verbul a dezamăgi am găsit câteva explicaţii, iar cu una dintre ele nu prea ...
  • a şti: Ştiinţa e mare lucru în ziua de azi. De fapt, a fost în toată vremea, ...

© 2017 blog.ro-en.ro