Verbul a însori este frumos cum rar, rar, rar de tot mi-a fost dat să văd. Cel mai frumos. Extraordinar de preafrumos. Lingvistic, s-a născut în sori, iar sufleteşte, renaşte în noi cu fiecare martie ce vine, ca după cenuşa de pasăre phoenix. Înseamnă „a apărea soarele” şi este sinonim cu a (se) însenina, a se sori, dar se mai poate referi şi la „a sta la soare”, stabilind sinonimie cu a se încălzi, a se bronza.

Bine, mai avem mult până la bronz, dar atââââââââââââââââââââta de minunat e să umbli în sori, încât îmi vine greu tare să spun în cuvinte ce am în suflet… Oare cum se zic vorbele despre verbe fără vorbe? Se zboară cu păsări? Se ascund cu lumini? Se respiră cu fericiri? Mă gândesc mai bine să tac, poate aşa îi conving pe copacii din faţa ferestrelor mele – încă adormiţi în cenuşiu – că e adevărat: ni s-a întors soarele şi ne va face verzi!