În sfârşit: a înfrunzi(t)! Tot copacul, toată creanga, tot boschetul, toţi arbuştii! Greu, dar până la urmă a venit rândul şi verbului ăstuia. Înseamnă „a face frunze, a se acoperi cu frunze” ori, într-o expresie frumoasă mai veche, „a scoate frunze”, fiind un sinonim al lui a înverzi, însă cu referire la ramuri.

Întotdeauna mi s-a părut că, într-un fel ciudat şi privilegiat, arborii nu sunt fiinţe de la noi. Nu-s ca iarba, nu-s ca floarea, nu-s ca pasărea şi nu-s ca mine. Sigur, toate cresc, se înalţă spre cer, iar „aspiraţia spre absolut” (a devenit aproape stupidă de mult ce-i folosită expresia asta!) e şi ea pe undeva, printre visele noastre sărmane, ori printre rufele noastre murdare…

Dar mie copacii îmi par plămădiţi din însăşi setea de absolut… din însămi setea de absolut… „Lemnul ca o aspiraţie a pământului, / A pietrei” zice o poezie a lui Sorescu şi, nu ştiu de ce, când am citit-o, mi s-a părut că eu aş fi pământul, piatra… „Chip de lut” (nu?), pentru totdeauna legat de glie, dar respirând spre soare şi spre cer prin plămâni vegetali.

Spre soare şi spre cer. Prin verde.