Verbul a împroprietări se folosește doar cu valoare tranzitivă (pe cineva) și se referă, de cele mai multe ori, la statul care „atribuie cuiva drepturi de proprietate asupra unui teren agricol, a unui lot de casă, a unui imobil”. În sens larg, termenul poate avea în vedere acțiunea de „a înzestra cu o proprietate; a face să devină proprietar”.

Verbul nu pare a avea deloc sinonime, iar dintre antonime sunt menționate a desproprietări și a expropria. Este format prin derivare, de la substantivul proprietar, cu prefixul în-, și nu există niciun alt termen care să denumească, pur și simplu, acțiunea de a deveni proprietar. Ceea ce face oarecum oficială folosirea sa, fără nuanțe și merite personale. Ceea ce e păcat.

Pentru că – nu-i așa? – în viața fiecărui om vine un moment în care statutul de proprietar nu mai este un rezultat al unei acțiuni exterioare: nu-ți mai dă statul, nu-ți mai dă mama, nu-ți mai dă tata. Îți iei tu ce-ți trebuie, prin munca ta și pe baza cuvântului tău și a dovezii că poți fi bun-platnic. Și acela este un punct important din evoluția personală a fiecăruia.

Zilele astea voiam să vă povestesc despre cum… m-am împroprietărit. Și am descoperit că nu există un verb care să spună, cu o singură vorbă, ce treabă grozavă am reușit eu să fac. Mă rog, cu mult ajutor din partea unei bănci, și cu repercusiuni pe o perioadă de timp la care nu vreau să mă gândesc, dar… Știți cum e: facem și noi ce putem. Și când colo… n-am verb. Prin urmare, vă spun clar: am devenit, iar, proprietar!