13 Sep

„A Forsaken Garden” de Algernon Charles Swinburne

In a coign of the cliff between lowland and highland,
At the sea-down’s edge between windward and lee,
Walled round with rocks as an inland island,
The ghost of a garden fronts the sea.
A girdle of brushwood and thorn encloses
The steep square slope of the blossomless bed
Where the weeds that grew green from the graves of its roses
Now lie dead.
Pe-un pinten pietros între culmi şi câmpie,
La poala colinei mereu bântuită de vânt,
Cu stânci îngrădită, grădina stafie
Înfruntă al mării frământ.
Un brâu de spini şi ciulini cuprinde
Piezişa costişă de flori azi deşartă,
Iar iarba sălbatecă de pe-ale rozei morminte
E moartă.

The fields fall southward, abrupt and broken,
To the low last edge of the long lone land.
If a step should sound or a word be spoken,
Would a ghost not rise at the strange guest’s hand?
So long have the grey bare walks lain guestless,
Through branches and briars if a man make way,
He shall find no life but the sea-wind’s, restless
Night and day.
Rupte şi-abrupte şesuri se lasă spre sud,
Până la pragul d ejos pe platoul pustiu.
N-ar stârni oare strigoi musafirul acela zălud
Ce-ar face să sune cuvântul sau vrun pas de om viu?
Căci de mult n-a călcat pe aici niciun oaspete,
Iar acel ce prin rugii ghimpoşi s-ar trezi,
N-ar afla viaţă; singure brizele-s proaspete
Noapte şi zi.
The dense hard passage is blind and stifled
That crawls by a track none turn to climb
To the strait waste place that the years have rifled
Of all but the thorns that are touched not of time.
The thorns he spares when the rose is taken;
The rocks are left when he wastes the plain.
The wind that wanders, the weeds wind-shaken,
These remain.
Drumeagu-i pieptiş, de hăţiş cotropit,
Ca orb se târăşte şi nimeni nu suie
Spre strâmtul coclaur de vremi tâlhărit –
Rob anilor maşteri doar ghimpele nu e;
Ghimpii nu pier când e smulsă răsura;
Steiul stă dârz când spulberă vifor hapsân.
Vânturi pribege, bălării tăvălite de-a dura,
Ele rămân.
Not a flower to be pressed of the foot that falls not;
As the heart of a dead man the seed-plots are dry;
From the thicket of thorns whence the nightingale calls not,
Could she call, there were never a rose to reply.
Over the meadows that blossom and wither
Rings but the note of a sea-bird’s song;
Only the sun and the rain come hither
All year long.
Nici paşi nu mai trec, nici flori să le calci n-au rămas,
Uscată e glia ca inima-n leş;
Nici privighetoarea din spinişti nu mai dă glas
Căci tot n-ar răspunde vreun rug de măceş.
Deasupra fâneţelor ce-mbobocesc şi se trec
Mai uguie păsări de-ocean;
Doar ploaia şi soarele pal pe-aici se petrec
Întregul an.
The sun burns sere and the rain dishevels
One gaunt bleak blossom of scentless breath.
Only the wind here hovers and revels
In a round where life seems barren as death.
Here there was laughing of old, there was weeping,
Haply, of lovers none ever will know,
Whose eyes went seaward a hundred sleeping
Years ago.
Soarele frige-ofilit şi burniţi zburlesc
Neparfumata, firava verdeaţă,
Pe-aici vântoasele singure hălăduiesc
Şi tot pare sterp, fără viaţă.
Miere pe-aicea gustau, sau cucută,
Îndrăgostiţi despre care nimenea nu-şi
Mai aminteşte, peste care-adormiră o sută
De ani apuşi.
Heart handfast in heart as they stood, „Look thither,”
Did he whisper? „look forth from the flowers to the sea;
For the foam-flowers endure when the rose-blossoms wither,
And men that love lightly may die—but we?”
And the same wind sang and the same waves whitened,
And or ever the garden’s last petals were shed,
In the lips that had whispered, the eyes that had lightened,
Love was dead.
El, ei, strângând-o blajin: „Cată spre mare,
Poate-i şoptea, nu spre răsurile moi;
Doar flori de spumă mai vezi când raza moare;
Şi cei ce nu ard de iubire n-au viaţă – dar noi?”
Acelaşi val alb şi cântec de vânt sună iară,
Petalele toate s-au stins pe vecie; şi-acum
Pe guri şi în ochi ce de-amor scânteiară
Dragostea-i scrum.
Or they loved their life through, and then went whither?
And were one to the end—but what end who knows?
Love deep as the sea as a rose must wither,
As the rose-red seaweed that mocks the rose.
Shall the dead take thought for the dead to love them?
What love was ever as deep as a grave?
They are loveless now as the grass above them
Or the wave.
Sau poate că-o viaţă au iubit, ori şi mai mult încă?
Şi până la moarte un singur ins fură?
Cât marea fu dragostea lor de adâncă –
Vezi algele roze cum râd de răsură…?
Cei morţi se cuvine iubind celor morţi a răspunde?
A fost oarecând vreun amor mai profund ca mormântul?
Ei nu simt iubirea, cum n-o simt nici ierburi, nici unde,
Nici vântul…
All are at one now, roses and lovers,
Not known of the cliffs and the fields and the sea.
Not a breath of the time that has been hovers
In the air now soft with a summer to be.
Not a breath shall there sweeten the seasons hereafter
Of the flowers or the lovers that laugh now or weep,
When as they that are free now of weeping and laughter
We shall sleep.
Ibovnici sau roze, azi una sunt toate,
Uitate de mări, ţărm înalt sau câmpie;
Nici boarea de-alt’ dat’ nu mai bate
’N al verii pojar ce-o să vie.
Nici fir de zefir nu-ncălzi-va-mai vreun anotimp
Al florii şi-al celor ce se vor iubi,
Când, nemaiştiind ce e floare, ce ghimp,
Noi vom dormi.
Here death may deal not again for ever;
Here change may come not till all change end.
From the graves they have made they shall rise up never,
Who have left nought living to ravage and rend.
Earth, stones, and thorns of the wild ground growing,
While the sun and the rain live, these shall be;
Till a last wind’s breath upon all these blowing
Roll the sea.
Poate că moartea nu va mai trece pe-aici,
Poate că-n veci nu va mai fi schimbare.
Din gropniţe n-or mai ieşi
Acei ce n-au dat ramuri verzi şi vlăstare.
Ci lutul şi piatra şi spinii din ţărne sărace,
Atât cât e soare şi ploi, dăinui-vor;
Atât cât pe mare talazuri mai face
Bezmeticul vifor.
Till the slow sea rise and the sheer cliff crumble,
Till terrace and meadow the deep gulfs drink,
Till the strength of the waves of the high tides humble
The fields that lessen, the rocks that shrink,
Here now in his triumph where all things falter,
Stretched out on the spoils that his own hand spread,
As a god self-slain on his own strange altar,
Death lies dead.
Şi până ce marea va creşte şi pintenul fi-va fărâme,
Şi până uscatu-l va soarbe genunea adâncă,
Şi fluxul puternic va şti să dărâme,
Mereu îngustându-le, pajişti şi stâncă,
Aici, triumfând peste tot ce e stins şi distrus,
Întinsă pe prada din care luatu-şi-a partea,
La fel ca un zeu ce pe-altaru-i chiar el s-a răpus,
Ucisă stă Moartea.
Algernon Charles Swinburne traducere de Tudor Dorin

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro